M-am rătăcit

         M-am rătăcit. Am fugit pentru că ascunzătoarea secretă mi-a fost descoperită. Florile mele nemuritoare mângâiau degetele altcuiva. Și nu mi-au spus nimic! M-am speriat de propria mea umbră. Azi trebuia să vii... Te-am așteptat, dar mi s-a făcut frică. Am „simțit” pași străini în grădina noastră. Grădina noastră? Grădina mea? Grădina nimănui. Ești din nou departe. Am obosit. Nu. Nu. Taci. Și așa îmi este foarte greu. 
        Trebuie să mă lupt cu porumbeii vagabonzi pentru ultimele frămituri de speranță.

       Aș îndrăzni să îți pun o întrebare... cu același sentiment care ți se naște în suflet când ții în palmă un fulg de nea care te umple de căldură cu unicitatea lui, dar știi că urmează să se topească. Întrebarea care urma mereu după ce puneam pixul jos și îți uram „Somn ușor!”.

        Întrebarea care ne-o punem în tăcerea întunericului: Crezi că ne vom regăsi vreodată?..