Vârful cozii

         Povestioara care mi-a ajuns recent la suflet:

        Un motan jun alerga în cerc încercând să-și prindă coada. Un altul, vagabond, îl obervă și îl întreabă care-i șmecheria.

        - Știi, eu am fost la Școala de Filosofie pentru Pisici, iar acolo am învățat că fericirea se află în vârful cozii. Alergăm încontinuu în cerc, uneori o prindem, alteori ne scapă... și alerg încercând să-mi prind coada pentru că vreau să fiu fericit.

        - Interesant. Uite, eu nu am avut posibilități să merg la Școala de Filosofie, dar pe stradă am învățat că fericirea se află într-adevăr în vârful cozii. Am mai învățat că dacă aplic un mod corect de a gândi, un mod corect de a trăi, coada vine după mine... dacă mă opresc și „uit” să alerg voit după coadă, ea mă va urma oriunde mă duc.

        De fiecare dată când aud sau îmi amintesc povestioara zâmbesc. Din păcate trebuie să intervină pesimista din mine cu întrebările ei enervante și să strice totul. Care e modul corect de a trăi? Cine zice? Unde scrie? Cum pot fi sigură că e calea cea adevărată? Conștiința? Cât de mult ne pot înșela simțurile? De ce trebuie neapărat să fim fericiți? De ce ne zbatem mereu pentru ceva ce știm că nu e pentru viața asta telurică? Cine se joacă totuși cu existențele noastre? Oare se distrează? Sper sincer să o facă. Măcar o parte să iasă câștigată.

        Aș traduce vorbele motanului de cartier așa: ne stresăm degeaba agitându-ne ca nebunii să înțelegem sau să dominăm viața pentru că doar tratând lucrurile cu naturalețe și acceptând ceea ce nu ne stă în putere să schimbăm putem să le dăm clasă celor care ne urmăresc. Asta dacă ne urmărește cineva sau ceva și nu suntem niște holograme amărâte (o ipoteză). Deja bat câmpii. Mă pun să dorm.