M-am rătăcit

         M-am rătăcit. Am fugit pentru că ascunzătoarea secretă mi-a fost descoperită. Florile mele nemuritoare mângâiau degetele altcuiva. Și nu mi-au spus nimic! M-am speriat de propria mea umbră. Azi trebuia să vii... Te-am așteptat, dar mi s-a făcut frică. Am „simțit” pași străini în grădina noastră. Grădina noastră? Grădina mea? Grădina nimănui. Ești din nou departe. Am obosit. Nu. Nu. Taci. Și așa îmi este foarte greu. 
        Trebuie să mă lupt cu porumbeii vagabonzi pentru ultimele frămituri de speranță.

       Aș îndrăzni să îți pun o întrebare... cu același sentiment care ți se naște în suflet când ții în palmă un fulg de nea care te umple de căldură cu unicitatea lui, dar știi că urmează să se topească. Întrebarea care urma mereu după ce puneam pixul jos și îți uram „Somn ușor!”.

        Întrebarea care ne-o punem în tăcerea întunericului: Crezi că ne vom regăsi vreodată?..

Tu ce faci.. ?

       Îmi era dor să mai trec pe la biserică. Îmi era dor de predica de la sfârșit. Desertul așteptării. Evangheliile le știm deja pe derost, știm când să ne ridicăm sau când să ne așezăm (dacă uităm pașii, ne uităm cu coada ochiului la preoteasă). 

         Îmi place să ascult. Orice. Oricând. Pe oricine. Pot asculta un om ore întregi fără să îmi pierd interesul și fără să intervin să vorbesc despre mine. Chiar îmi pasă de părerea celuilalt. Oamenii sunt ca niște cărți. Îmi place să îi citesc.

        Pentru mine predica reprezintă toată Liturghia. Azi a pus preotul o întrebare care m-a „curentat” dar m-a și uns pe suflet: Tu ce faci cu viața ta?.

          „Îmi place despre tine domn părinte, așa se merită să vin pe frigul ăsta la biserică.”

         A lansat întrebarea și apoi a făcut o scurtă pauză. Nu au urmat istericale gen Isus a murit pentru noi, sângele lui a curs și pentru tine, Dumnezeu e perfect iar tu ești un vierme nerecunoscător. Nu.

           Șmecheria este să ne trăim viața conștient. 

         Eu ce fac cu viața mea? Cred că la întrebarea asta îmi sunt datoare să-mi răspund în fiecare seară.

Mai am un singur dor...

        În timp ce alții (altele) dormeau la căldură sub plapuma pufoasă, telefonul meu mă trezea să mă duc la facultă. Am scos un murmur de leoaică rănită și m-am aruncat în monotonia dimineții. 

       Ajunsă în centrul orașului (asta după ce am băgat tot drumul un mers de pinguin) m-am trezit complet. Ca atunci când stai ca o legumă și meditezi la nemurirea sufletului și primești un bulgăre înghețat direct în freză. Dorința care mă bântuia de o săptămână mi-a reîncolțit în suflet, din solul disperării și al absurdului, fertilizat cu speranță. Îmi doresc ca în fiecare an să evadez în perioada noiembrie - ianuarie. Anul trecut ar fi fost suficientă doar luna decembrie. Dar lupul a luat-o razna rău. La anul se va începe cu agresiunea comercială din septembrie.

       Vreau un loc, un sat uitat de lume, o țară care nu a auzit de Crăciunul Artificial (nu sunt sigură dacă mai există așa ceva), în care să fug de lumea asta penibilă. Un loc în care Crăciunul înseamnă sărbătorirea Luminii, sărbătorirea Esenței. Un loc unde nu sunt uciși brazi în prostie pentru a forma peste câteva săptămâni grămezi abandonate în noroi. Un loc în care nimeni nu cumpără cadouri, un loc în care faptele sincere sunt adevăratele cadouri, un loc în care oamenii își fac timp pentru o felicitare făcută de mână. Un loc fără reclame agasante care reușesc să sădească în tine ură veritabilă. Un loc în care cluburile nu organizează „partyuri” în seara de Crăciun. Vreau un loc în care oamenii să aibă o identitate, o personalitate care nu se modelează după cum bate vântul. Vreau să scap de acest miros puternic de penibil pe care îl simt privind populația în perioada sărbătorilor. Vreau ca oamenii să se trezească și să spună: „ Nu! Până aici!”.

        Nu. Lasă-mă. Nu am nevoie de reducerile tale, de ofertele tale de doi bani, n-am nevoie de Moș Crăciun, n-am nevoie de renii lui, n-am nevoie de crăciunițe dezbrăcate, n-am nevoie să cumpăr toate prostiile pe care încerci să mi le bagi pe gât! 

        Nu am nevoie să mă dreseze niște sclavi ai Banului cum să trăiesc Crăciunul. 

   

       Știu că mai este o lună până vine Moșul (înneca-i-s-ar renii) dar cum voi ați început deja să pregătiți terenul dresării oilor, simt nevoia să mă încadrez în piesa asta ieftină și să vă fac o urare: Merr(y)eți în Christmasul mamii voastre!

Vârful cozii

         Povestioara care mi-a ajuns recent la suflet:

        Un motan jun alerga în cerc încercând să-și prindă coada. Un altul, vagabond, îl obervă și îl întreabă care-i șmecheria.

        - Știi, eu am fost la Școala de Filosofie pentru Pisici, iar acolo am învățat că fericirea se află în vârful cozii. Alergăm încontinuu în cerc, uneori o prindem, alteori ne scapă... și alerg încercând să-mi prind coada pentru că vreau să fiu fericit.

        - Interesant. Uite, eu nu am avut posibilități să merg la Școala de Filosofie, dar pe stradă am învățat că fericirea se află într-adevăr în vârful cozii. Am mai învățat că dacă aplic un mod corect de a gândi, un mod corect de a trăi, coada vine după mine... dacă mă opresc și „uit” să alerg voit după coadă, ea mă va urma oriunde mă duc.

        De fiecare dată când aud sau îmi amintesc povestioara zâmbesc. Din păcate trebuie să intervină pesimista din mine cu întrebările ei enervante și să strice totul. Care e modul corect de a trăi? Cine zice? Unde scrie? Cum pot fi sigură că e calea cea adevărată? Conștiința? Cât de mult ne pot înșela simțurile? De ce trebuie neapărat să fim fericiți? De ce ne zbatem mereu pentru ceva ce știm că nu e pentru viața asta telurică? Cine se joacă totuși cu existențele noastre? Oare se distrează? Sper sincer să o facă. Măcar o parte să iasă câștigată.

        Aș traduce vorbele motanului de cartier așa: ne stresăm degeaba agitându-ne ca nebunii să înțelegem sau să dominăm viața pentru că doar tratând lucrurile cu naturalețe și acceptând ceea ce nu ne stă în putere să schimbăm putem să le dăm clasă celor care ne urmăresc. Asta dacă ne urmărește cineva sau ceva și nu suntem niște holograme amărâte (o ipoteză). Deja bat câmpii. Mă pun să dorm. 

Trebuie

         Azi am ales în mod conștient să țin periuța de dinți în mâna stângă. A fost o experiență „dureroasă” pentru că m-am trezit din amorțeală. Neuronii mei au fost obligați să socializeze intens pentru a crea noi relații. Ca atunci când i-am solicitat să mă învețe să merg din nou. Neplăcut. Au strâmbat din nas, dar n-au avut încotro. Eu sunt șefa. Prea des uităm acest mic mare aspect fundamental. 

         Ne lăsăm duși de valurile banale ale mecanicității și așa trece Șansa la viață pe lângă noi. Domnița lasă geamul de la limuzină jos doar pentru a ne arunca un zâmbet ironic, ca apoi să pornească botezându-ne cu noroi și aruncând un ”sayonara fraierilor!”.

           Și ce trebuie să facem noi în toată afacerea asta? Să zâmbim. Să fim murdari de noroiul pe care nu ni l-am dorit, dar pentru asta să zâmbim când vedem soarele. Probabil vom avea tenul catifelat câteva zile, dar ce urmează după? Ne învârtim cumva în cerc? Ce caută cuvântul „trebuie” aici? Defapt, ce caută el peste tot în viața noastră? 

           Suntem prea mici și în același timp prea mari. Cred că de aici suferința. 

"Enzo - sau arta de a pilota pe ploaie"

        Da, am citit cartea asta și i-am rămas fidelă din ziua în care am renunțat să îmi cumpăr rochia care o văzusem luna trecută, iar din banii de bursă am adus acasă cea mai emoționantă carte pe care am citit-o până în momentul de față. Asta se întâmpla acum trei ani. 

        Acum zece minute am dat întâmplător peste unul dintre articolele care mai că nu te învață cum să îți bagi lingura în gură, în rest gândesc absolut totul pentru tine, în timp ce se bat cu pumnul în piept că ei trudesc pentru informarea și dezvoltarea femeii moderne (fraiera modernă). Cel mai repede îmi crește tensiunea când văd o replică de genul: „Fetelor, ce mai citim săptămâna asta?” Aș citi anunțul în care ai salvat creierele semidresate ale „fetelor” de încă o mâță - care scrie artificial, dintr-o imitație ieftină - spânzurându-te cu zdreanța pe care tu o numești tricou și despre care ai tupeul să mă convingi că merită să dau 299,9 lei ca să mă țină până la prima spălare. Când citesc „Fetelor, ce facem în timpul liber/ce gătim/ cum ne luăm chiloții azi/ când ne aruncăm de la parter/ etc ?” singura imagine care îmi vine în minte e aceea a unei pajiști însorite plină de capre identice care rumegă liniștite, mecanic. Adică, scuză-mă, cred că mă descurc și singură să aleg pe care parte a pajiștii sau ce fel de de iarbă am chef să rumeg azi.

        Și uite așa mă văd condamnată să trăiesc ziua în care dragul de Enzo este transformat într-o pajiște artificială. Enzo a devenit pajiște. Știam că se va întâmpla asta, pentru că în ziua de azi e foarte important să te zbați până îl convingi pe cel de lângă tine că ești al naibii de profundă, urmând cu sfințenie pașii care ne sunt predați în reviste. 

        

          „Arta de a pilota pe ploaie” de Garth Stein m-a făcut să plâng, mi-a coborât durerea în infern ca mai apoi să zâmbesc terminând de citit ultimul rând. O singură dată am mai simțit atât de prezente lacrimile în ființa mea, lacrimi care vin ca o ploaie de foc. Ard tot ce întâlnesc în calea lor pentru ca la sfârșit să îți simți sufletul inundat de lumină.

        Cum consider că ar trebui abordate cărțile de genul? În „liniște”. Descoperi cartea, o citești, îți alimentezi sufletul cu frazele ei magice și apoi taci inteligent. Nu este egoism. Recomanzi cartea, dar nu insiști. O carte frumoasă, profundă, nu trebuie murdărită. 

       

http://www.youtube.com/watch?v=zZ0CTcU0Fd0

Duminică dinaia

        Azi a fost o duminică „dinaia” - în care te trezești târziu (cu toate că telefonul a sunat acum patru ore) pentru că peste noapte te-ai hotărât să te trădezi și să lași baltă tot ce ți-ai propus. Te mai învârți o oră în pat și îți faci curaj să ieși în lumea rece de dincolo de puful de pinguin. După ce te-ai spălat pe dinți holbându-te pe geam la vrăbiuțele care s-au adunat în prunul vecinei pentru bârfa de dimineață (amiază), te întorci în cameră și aștepți să se deschidă laptopul, dar în zece minute te scârbești și îl închizi. Și atunci auzi liniștea. Niciodată într-o duminică „dinaia” liniștea nu este binevenită, pentru că nu te poți risca să îți auzi toate gândurile. Nu azi.

        Soluția? Mâncarea. Deschizi frigiderul care pare atât de gol și neprietenos și îți dai seama că n-ai chef nici să gătești, așa că te uiți în jur și arunci într-un castron toate rămășițele comestibile rămase de la cina de seara trecută. Îți aduci aminte că ești vegetarian și mai arunci un șnițel peste opera ta de artă. Îți târăști picioarele până la cel mai apropiat televizor și te cuibărești printre perne. 

        Nimerești un documentar despre Veneția (din nou) și îți pui aceeași întrebare la care nici la al miilea reportaj nu ai fost capabil să îți răspuzi: Care-i faza cu romantismul în orașul ăsta, frate?!! În cel mai fericit caz aș vizita Venezia dacă aș cocheta cu ideea sinuciderii și aș mai avea nevoie de o mică stimulare să mă convingă să o fac. Un nene gras se strâmbă că îi dau eschimoșii înghețată cu afine și pește împuțit. Îmi aduc aminte că mai am ceva ciocolată rămasă în dulap.

        Când mă reîntorc în bucătărie realizez că nu mi-am hrănit motanul. Deschid frigiderul. Pare la fel de gol ca ultima dată când l-am deschis. Mi-e lene să-i încălzesc lapte așa că îi arunc o mână de granule uscate pentru pisici. Mă mir că le mănâncă. Defapt azi nu-mi pasă, dacă nu-i convine afară-s șoarecii. Intru în cameră cu mâța după mine și aștept până se așează șefu în mijlocul patului. Mai deschid o dată laptopul și îl închid din nou după zece minute. Mă bag în pat cu grijă să nu deranjez ghemul de blană și stau. Stau și mă gândesc. Mă gândesc și mă întreb. 

         Unde e portalul care trebuia să mă înghită acum două zile?

E perechea ta...

        Vreau o poveste ca a dulapurilor mele, iar înainte să îmi doresc asta, vreau ca poveștile de genul să fie posibile... Mereu căutăm, sau mai grav: cerem certitudini. De ce ne punem singuri piedică visurilor prin dorința noastră de a fi siguri că vom primi ceea ce ne dorim? Dorința a fost mereu cea care a transformat trandafirul cel roșu și sincer într-o umbră uscată. Se spune că Universul are întotdeauna trei răspunsuri pentru cererile noastre: da; mai ai puțină răbdare; am ceva mai bun pentru tine.

        Unii oameni se relaxează stând pe bancă în parc și urmărind mașinile care trec, eu mă relaxez cufundându-mă în pernele mele verzi, urmărind tăcerea produsă de cele două dulapuri care îmi îmbracă într-un mod armonios de perfect camera. Care e povestea lor? E una specială, pentru că fiecare poveste de dragoste e unică. 
         Într-o zi portocalie de august m-am trezit într-o cameră proaspăt vopsită și m-am uitat împrejur... mda, am rămas doar eu, noul meu pat și o încăpere goală care mă aștepta să-i brodez noua identitate. Așa l-am găsit pe El, într-un depozit de mobilă, ascuns bine de niște scaune de bar. L-am adus acasă și i-am oferit tronul împărăției, pionii ce i-au urmat și-au pliat existența pentru ca orgoliul său să nu cunoască nici o zgârietură. Dar fiecare lumânare parfumată care se dorea să îl desăvârșească, ne confirma că e nevoie de altceva, că lipseste ceva...  M-am lăsat ghidată de urmele pașilor mei rămași în nisip și am ajuns la Ea. 

         Da... în același depozit, după aceleași scaune... a fost acolo tot timpul. 

O frunză

        Azi, o plimbare prin glazura cu reflexe arămii m-a făcut să zâmbesc... un zâmbet cald asemeni razelor de toamnă care ne dezmorțesc sufletul - pe care îl găsim deseori într-o stare de hibernare, indiferent de anotimp. 

        M-au plictisit mereu asocierile toamnei cu singurătatea, boala, frigul, moartea (văzută ca un sfârșit). Lecțiile vieții vin din exterior, dar adevăratele răspunsuri le vom putea găsi doar în interiorul nostru. Fiecare clipă de căutare este o clipă de regăsire. Tăcerea este o trăire introvertită- în tăcere poţi simţi, dori, gândi. Pătrunzi în tine şi îţi asculţi gândurile neşoptite şi sentimentele nespuse. În lumea tăcerii îţi poţi elibera sufletul de lucrurile ce îl apasă- şi nu îţi permit să te vezi în reflexia apei- îl poţi încuraja într-un „dans” prin care ai ocazia să te „priveşti” şi să te cunoşti, să te înţelegi. 

        Dacă am urmări frunza care s-a desprins de copac dincolo de momentul în care atinge pământul, am înțelege ceea ce ea vrea să ne învețe și cât de mult viața noastră se aseamănă cu a ei; cât de simplă și frumoasă e viața când alegem să o trăim. 

          Frunza ia naștere aparent întâmplător, vântul poartă sămânța prin nimicul atmosferei și  decide să o așeze undeva. După un timp, planta iese din întuneric și începe să crească devenind copac. Hrănindu-se cu lumină, frunzele mențin copacul viu. Spre sfârșitul vieții, verdele îmbracă haina culorii sale complementare și în razele celui ce l-a ținut viu, se lasă dus a doua oară pe brațele vântului, atingând pământul din care s-au născut. 

          Universul este asemeni unui ocean ce nu cunoaşte moartea, care se miscă în veşnicie cu ajutorul picurilor unici şi nefragmentabili, cu ajutorul „frunzelor”, cu ajutorul nostru. Un cerc compus ne ţine pe toţi împreună şi contopeşte naturile noastre pentru a forma una.

          Azi vreau să fiu o frunză roșie, să fiu eu și soarele, să simt căldură în acest mediu ostil, să privesc în jur si să simt celălalte frunze parte din simfonia aceluiași copac, azi vreau să...