Puiu, hai că s-a stins buni

Buni, buni, buni!...

În ziua în care sufletul tău s-a eliberat de trupul devenit fragil a fost atât de mult Soare, iar când am intrat în cameră, inima care îmi tremura de emoție  mi-a fost inundată de lumina din încăpere și liniștită de chipul tău. Plin de lumină și pace. Și libertate. 

"Puiu, hai că s-a stins buni..."

Mereu mi-am dorit să fiu lângă tine, să te țin de mână atunci când treci dincolo. Nu am fost... poate nu a fost nevoie? E singura explicație care reușește să mă liniștească. Plecarea ta a fost discretă, simplă și imprevizibilă, așa cum ai fost și tu și așa cum ți-a fost viața. Dar lunile de suferință de dinaintea morții nu te-au definit și nici acum nu pot să accept că tu ai murit ca orice alt bătrân suferind. Pentru că tu nu ai fost ca orice alt bătrân, tu nu ai fost ca orice altă bunică. Mă enervau oamenii care mă întrebau câți ani ai și ce boală ai, iar când le răspundeam băgau o față ușurată și mirată, se uitau ca la o proastă la mine, ce așteptări să am de la o bătrână de 87 de ani? Ei nu știau că bunica mea era altfel, ei nu înțelegeau! Cine ai fost tu, de fapt? Cine a fost Anca Cleopatra? Iosif Cleopatra? Pentru mine, azi, și în toate celălalte zile pe care le voi mai avea, un mister, un mister pe care nu pot decât să-l accept, să-l iubesc și să-i duc dorul. Am încercat în zilele de după înmormântare să le dau de capăt tuturor evenimentelor, să încerc să găsesc explicații și să încerc să te definesc. Îmi dau seama că m-aș adânci aiurea și simt că aș fi în pericol să distrug corola de minuni a lumii. Lumea mea, lumea ta, copilăria mea, amintirea ta.

Nimeni nu a reușit să te cunoască și să te definească cu adevărat. Ne îmbătăm cu apă rece crezând că noi știm cine a fost buni, ce și-a dorit buni, cum a gândit buni, ce a simțit buni cu adevărat. De multe lucruri pe care mi le-ai spus de-a lungul vieții acum nu mai sunt așa de sigură că ai vorbit serios, acum îmi dau seama că ai încercat să ne păcălești, să te păcălești. Mi-ai spus că nu ți-ai dorit niciodată copii, dar pozele pe care le-am căutat după moartea ta mi-au spus cu totul altceva. Zâmbetul plin de iubire și implinire când îți țineai copiii în brațe și privirea plină de grijă și mândrie îmi spuneau cu totul și cu totul altceva. Doamne, câtă fericire și frumusețe în pozele alea! Da, să știi că ai fost mereu frumoasă, nu doar în tinerețe, când făceau bărbații coadă în fața mașinii tale de scris și tu îi refuzai tăios pe toți. Ai fost frumoasă și spre sfârșit, când nu mai doreai să te mai vezi în oglindă, ai fost frumoasă și când stateai deprimată afară, în scaunul cu rotile și te uitai în gol gândindu-te la cine știe ce, ai fost frumoasă și când ți-am schimbat scutecele și erai doar piele și os, ai fost frumoasă și în după-amiaza însorită de toamnă când ți-am tăiat unghiile și nu m-ai mai recunoscut, ai fost frumoasă și în ziua în care ai închis pentru ultima dată ochii și chipul tău lumina toată încăperea. Să știi că am vrut să-ți spun asta de multe ori, dar n-am avut curaj. Am fost o lașă și am adormit în multe nopți plângând după ce ai murit, cu spaima că te-am dezamăgit în lunile de boală. De ce am uitat să intru la tine în cameră în ziua nunții mele?! De ce nu m-ai văzut mireasă? De ce nu te-am ținut mai mult timp de mână? De ce nu te-am scuturat când a pus depresia stăpânire pe tine? De ce nu mi-am dat seama mai repede? De ce nu ne-ai zis nimic? De ce n-ai vrut să vii să stai cu noi mai repede? De ce atâta boală, suferință și de ce moartea în viața noastră? De ce atâtea de ce-uri?

Dar nici pentru noi nu a fost deloc ușor și nu mă refer la tot ritualul de îngrijire zilnică, ci la transformările psihice și sufletești. Nu ai fost deloc o povară, așa cum ziceai când încă ne mai recunoșteai, povară a fost situația în care ne-am trezit așa, peste noapte. Ne-am trezit brusc că buni cea puternică și independentă nu mai vrea să trăiască. 

Suntem cu toții copii, de când ne naștem, până murim. Suntem copiii cuiva, copiii vieții, copiii soților noștri, copiii copiilor noștri, copii de lumină, copiii Cui ne-a creat. Copii care au nevoie de iubire, acceptare, grijă și de o familie.

Copila buni care își striga mama și sora de pe patul de boală când credea că e singură în cameră, bătrâna buni care îmi căuta mâna când știa că sunt lângă patul ei. Ce ciudat a fost să te țin de mână, cât de neobișnuite amândouă cu atingerile și vorbele bune. Când ești mic crezi că toți părinții sunt ca părinții tăi, crezi că toți bunicii sunt ca bunicii tăi, crezi că bunica ta s-a născut direct bătrână și ai un șoc când afli că și pe celălalte le cheamă tot Buni! Eu am avut un șoc când am fost în studenție în vizită la o prietenă și bunica ei  m-a pupat, m-a binecuvântat ca pe nepoata ei și m-a îmbrățișat. Nu eram obișnuită cu așa ceva și știu că nici tu n-ai avut unde să înveți în familie cum să fii o bunică (și o mamă) lipicioasă. Poate m-ai pupat când eram bebeluș și m-ai mângăiat când eram mică. Eu nu-mi amintesc. Dar știu că nu ne-am ținut niciodată de mână, nu ne-am îmbrățișat, nu ne-am pupat și nu ne-am spus că ne iubim. Îmi amintesc ce bine m-am simțit când m-am întors acasă și te-am vizitat și nu m-ai pupat și îmbrățișat când am intrat pe ușă. Cât de firesc mi s-a părut atunci totul. M-ai îmbrățișat cu privirea și m-ai mângăiat cu zâmbetul tău mereu surprins și plin de speranță când mă vedeai în pragul ușii.

Doamne, ce greu e să-ți moară bunicii când ești "om mare"!
Îmi amintesc ce mici și proști eram când a murit Pogo. Eu cu Manu și cu Roberta alergam și ne jucam cu frunzele ruginii din cimitir. Și zâmbeam și râdeam ca niște copii inconștienți. Îmi amintesc că nu am plâns deloc și nici nu i-am simțit lipsa așa cum îți simt ție lipsa acum. Așa cum ți-am simțit-o ieri de ziua mamei când am plâns și-am râs în Kaufland alegându-ți o zambilă. Îmi imaginam cum îmi strigi de sus din ceruri: "Lasă satanei florile, fată, nu-ți da banii pe prostii!", așa cum primeai în fiecare an florile de la mine.
Da, am fost o pereche ciudată de bunică-nepoată, s-ar putea spune, o familie ciudată. Dar care familie e normală? Anormală e doar familia în care nu există iubire. Știu că la noi a existat, împreună cu handicapul moștenit de la înaintași de a nu ne ști exprima direct iubirea. De dovedit, ai dovedit-o neîncetat prin fapte și sacrificii. O familie de handicapați emoțional care își faceau zilnic declarații stângace de iubire, fără cuvinte dulci, doar prin fapte. Și apoi să mai avem pretenția să te definim? 

Îmi amintesc de discuțiile noastre despre Dumnezeu, crearea lumii, viața de dincolo, Isus, extratereștrii. Cum erai curioasă ce e dincolo și cum îmi spuneai că nu ți-e frică de moarte. Acum poate ai aflat. De fapt, sigur ai aflat, sper doar să fie bine. Așa cum ai zis și tu, încă nu s-a întors nimeni să ne spună ce e dincolo. Noi, oamenii, nu putem decât să trăim, să suferim și să sperăm. 

Mi-e dor de tine. Mi-e dor de tine când văd alte bunici, mai ales că niciuna nu se apropie de ceea ce ai fost tu. Îmi e dor de bunica atipică pe care doar eu o aveam. Mi-e dor de discuțiile noastre, de privirea ta, de gesturile tale, de mâncarea ta, de parfumul pielii tale când eram mici și te urmăream cum lucrai prin grădină.

Ce lumină e și azi, când scriu toate gândurile astea amestecate. Ar fi atâtea de spus, și nimic suficient încât să cuprind Totul. Am recitit ce am scris și mi se pare foarte puțin, foarte slab. Restul îmi revine să retrăiesc, să rescriu și scriu toată viața.

Nu știu exact care e ziua când te-am pierdut dar știu că nu e ziua în care sufletul tău a părăsit trupul. De aceea eu vreau să îmi amintesc că buni a fost buni mea cea puternică și independentă până în ultima clipă pentru că ultima ta clipă nu a fost 5 ianuarie, ci ziua ascunsă și perfidă în care boala s-a instalat tăcută și perversă. 

Acum sunt o nepoată orfană, care va căra mereu dorul de tine cu ea. O dată cu tine a murit copilăria mea curată, dar sufletul nu mi-l simt gol. E plin de amintiri dragi, de iubire și de recunoștință. Iar ochii din nou, plini de lacrimi care vindecă. Îmi simt ființa puternică când mă gândesc la tine, simt cum pulsează în mine vibrațiile celor dinaintea mea cărora le port sângele mai departe.

Îți mulțumesc. Pentru tot. Buni.

Buni, buni, buni...

"Dan, la Oradea plouă de trei zile."

     Uneori stau și mă gândesc dacă viața nu este altceva decât o glumă proastă. Una pe care noi o luăm mult prea în serios. Doamne, cât putem fi de fragili!

      Mă torturează de câteva zile o întrebare enervantă pe care încerc să o corup cu ciocolată: de ce?!, afurisitul de simplu "de ce". 

     Azi am plâns în fața unor oameni străini și reci care m-au aruncat din stânga-n dreapta ca pe o minge de ping pong. Am plâns pentru că în ultima săptămână s-au adunat prea multe "de ce"-uri fără răspuns. Am plâns pentru că eram obosită psihic după atâtea nopți de meditare asupra sensului vieții și am avut de ales dintre a sări peste ghișeu și a mă dezlănțui sau a mă așeza frumos pe scaun și a începe a plânge. 

     Voiam să le explic că de fapt eu nu plâng pentru că m-au pus în situația în care a trebuit să mă umilesc pentru un drept care mi se cuvenea în mod firesc. Am plâns pentru că în loc să mă duc să aprind candela pe care intenționam să o așez pe holul Facultății de Litere eu stăteam acolo și suportam repercusiunile lipsei lor de profesionalism. Am plâns pentru că viața asta e atât de scurtă și de dură uneori și noi atât de mici și neputincioși. Am plâns pentru că duminică am pierdut un profesor adevărat. Dar nu am spus nimic. Am plâns și i-am lăsat să mă privească ca pe o femeie labilă psihic. 

    Dar ei nu știu! Ei nu știu că marți ne-am condus profesorul pe ultimul drum din această viață nenorocită și că de câteva zile simt că mă aflu sub un clopot de sticlă. Ei nu știu că eu încă aștept zorii zilei și că toate porcăriile lor administrative nu mă impresionează deloc, în cel mai fericit caz îmi provoacă o ușoară stare de greață. 

     Cum să le explici că marți, pe o vreme rece, neagră și umedă ne-am adunat niște oameni în jurul unui sicriu pe care scria "A trăit 42 de ani"? Cum să le explici unor străini că trăim unul dintre puținele momente în care un student de la Litere rămâne fără cuvinte? Ce cuvinte să folosesc, cum să le aranjez pentru a nu comite o blasfemie atunci când vorbesc despre Dan Negruț? 

     Încă îi pot auzi vocea, încă îl văd pe holul facultății cum mă oprește să mă întrebe ce mai face labdradorul meu și cum începe să-mi povestească despre labradorii lui. 

        Am făcut apel la toate cărțile spirituale pe care le-am citit până acum, am mâncat o cantitate considerabilă de ciocolată și dulciuri în ciuda obsesiei mele pentru chestii naturale, m-am agățat bine de stâlpul convingerilor personale pentru a nu lăsa această pierdere să mă doboare în mocirla tristeții și a îndoielii și cu toate astea când încerc să mă conving că lucrurile sunt cât de poate de reale mă lovesc de un zid invizibil care nu-mi permite să merg mai departe.

     Azi, când le priveam printre lacrimi pe doamnele de la secretariat care nu reușeau să mă lămurească cine e de fapt responsabil de această complicație administrativă am îndrăznit pentru prima dată în viața mea să mă întreb dacă în Secretariatul Divin nu s-a întâmplat niciodată niciun fel de greșeală. Nu s-au înregistrat niciodată suflete în alți ani, nu au fost niciodată omiși fără intenție anumiți studenți ai Vieții, nu au fost niciodată îndepărtați studenții care ar fi avut potențial? Gândul că și Dumnezeu ar avea un secretariat și că ar trebui să cer de acolo lămuriri pentru întrebările mele păcătoase îl simțeam apăsător și sufocant. Deja vedeam niște îngeri distanți care la fiecare întrebare politicoasă de-ale mele ar fi dat din umeri și m-ar fi trimis în alt birou.

     Adevărul e că i-am urât pe preoții de la înmormântare. Am urât toată formalitatea aia depășită care s-a încheiat cu zgomot de pământ și stropi reci de ploaie. Când ne-am întors de la groapă, în locul în care fusesem noi cu câteva minute în urmă deja se afla alt sicriu către care preoții urlau aceleași cuvinte despre viață, nimicnicia omului și Dumnezeu. 

     Toată ceremonia aia mecanică nu se asorta nicicum cu flacăra vie din ființa omului care a făcut parte o anumită perioadă de timp din viața noastră. Zâmbetul și optimismul domnului profesor de acolo izvorea, din pasiunea pentru vocația sa și din iubirea de viață. 

     Sintagma folosită de preoți, "Dan, profesorul si fratele nostru", suna frustrant de incompletă pentru că nu poți defini o personalitate ca el în două cuvinte banale. Mă bântuie cuvintele lui Keats pe care le-am discutat împreună într-o zi la seminar: A thing of beauty is a joy forever. Asta a fost Dan Negruț, a thing of beauty, un exemplu de om viu, un suflet frumos. Nu frumos în sensul de perfect, ci frumos în sensul de uman, un om care lucra continuu la sine și care radia în jurul său o energie aparte. Nu aveai cum să nu rezonezi cu energia aceea molipsitoare. Parcă te făcea și pe tine să-ți dorești să devii un om mai bun, să trăiești activ viața. 

      De câteva zile încerc să-mi fac curaj să mă întorc și să înfrunt întrebarea pe care o simt cum mă pândește din întunericul fricii mele. Acum îmi dau seama că motivul pentru care nu reușesc să ridic clopotul de sticlă nu este înfruntarea ei, ci identitatea întrebării la care trebuie să găsesc singură răspuns. Până acum credeam că întrebarea era "De ce a murit Dan Negruț?", când de fapt adevărata întrebare de care m-am ascuns până acum este "A murit Dan Negruț?". 

      Nu. Era prea plin de viață ca să moară. Oamenii ca el nu mor niciodată, marți ai participat doar la o ceremonie aproape păgână care nu a avut  nimic de-a face cu sufletul atât de bogat al omului pe care l-ai respectat și apreciat. 

     Singurul moment purificator a fost când domnul decan a luat cuvântul și i s-a adresat direct. Mi-aș fi dorit ca toată ceremonia să fi constat doar din cuvintele: "Dan, la Oradea plouă de trei zile" și apoi să avem un timp în care să plângem, să râdem și să stăm cu toții în tăcere, iar la despărțire să ne luăm rămas bun cu un "Mulțumesc" care ar fi venit cu siguranță din  cel mai sincer colț al inimii fiecăruia.

     Da, poate viața e doar o glumă, sau un vis într-un vis cum am discutat într-o altă zi la un alt seminar și poate noi suntem niște ființe foarte fragile, dar poate chiar această fragilitate este izvorul puterii și superiorității noastre. Poate de aici vine și salvarea noastră, din acceptarea faptului că nimic nu este sigur și din asumarea curajului de a trăi și iubi viața total, așa cum ni se descoperă ea...

     Azi nu mai știu dacă să cred în vieți anterioare, în karma, în întâmplare, în destin, în îngeri, în secretariate, în preoți, în vis sau glumă. Azi sunt puțin prea obosită pentru teorii și nici nu mai avem timp de crezuri. 

      Nu mai este timp decât pentru viață. Nu mai este timp decât pentru frumusețe și autenticitate.
   Lucruri pe care omul Dan Negruț ni le-a predat trăindu-le plenar și împărtășindu-le cu noi, adevăruri care au lăsat semințe în ființa noastră și care, mai devreme sau mai târziu vor încolți și ne vor îndrepta pașii spre Soare.

     

     

Despre fluturi

         Stăm în fața unei chestii cu butoane și cu un ecran pe care îl privim poate prea multe ore pe zi și apăsăm din când în când pe niște poze care vorbesc despre prietenie, valori umane, viață și... iubire.
         Stăm singuri în fața unui ecran și distribuim fragmente scrise de alții despre iubire (fie ei vii sau morți, celebri sau doar niște frustrați care se joacă de-a salvatorii destinelor noastre și cerșesc pur și simplu atenție sub masca de cunoscători ai vieții). Penibil.
Oare ce așteptăm să se întâmple? Nimic. Absolut nimic nu se va întâmpla. E o blasfemie față de sufletul tău să distribui fluturii altcuiva. Caută în ființa ta. Vei fi surprins să te întâlnești. Iubește-ți fluturii, iubește-te.
        E foarte posibil ca mulți dintre fluturii tăi să aibă aripile zgâriate, sfâșiate sau slăbite dar tu le vei înțelege, le vei accepta și le vei cârpi, cosând povești noi. 
        Aripi cu răni cicatrizate, care vor învăța din nou să zboare pentru că le-ai oblojit cu răbdare și compasiune. 
        Acceptare.
        E un dans acesta, al fluturilor, definiți de împunsăturile acelor noastre pe pânza aripilor cărora le este sete de zbor.
        Fluturilor noștri le este sete de zbor și noi, pentru că nu-i ascultăm cu atenție, credem că destinația lor este iubirea, când nimic nu este mai greșit... zborul în sine este iubirea.

        

Regăsire

Emoții, ezitări, un labirint în care te pierd și te regăsesc în fiecare zi. Pași care mă aduc din nou la tine. Frici de care mă împiedic și ajung să te văd tot mai departe, până ce amintirea ta devine o umbră care apasă sufletul meu. 

Oh, dar cunosc parfumul ăsta. L-am mai trăit cândva... e gravat în centrul ființei mele. 

Zâmbetul tău mă întreabă ce e iubirea. 

Iubirea e regăsire.

Sufletele noastre s-au împletit și despletit de atâtea ori... dar de fiecare dată s-au regăsit. A fost de ajuns să citească în lumina din privirea celuilalt. 

Brațele tale mă întreabă cum se simte iubirea.

Regăsirea e o plapumă care te-a îmbrățișat o noapte întreagă și când te întorci la ea te așteaptă cu aceeași căldură.

Suflete, ar fi de ajuns să citim în tăcerea dintre bătăile inimilor noastre.

Poate ne-am despletit de prea multe ori și poate de fiecare dată ai dus cu tine frânturi din curajul meu. Eu am păstrat tot ce am împletit în atâtea regăsiri... am nevoie de piesele lipsă pentru a recunoaște parfumul în ceața deasă a fricilor noastre.

Suflete, ajută inima mea să-și dezbrace armura ruginită de așteptare.

Cuvinte

           Uneori cuvintele nu ne mai sunt de ajutor și atunci nu ne mai rămâne altceva de făcut decât să citim în zâmbetul celui de lângă noi. 

          Ca să ajung la zâmbet, voi înota prin oceanul lacrimilor tale și voi citi dincolo de frica din ochii tăi. Ca să ajung la tine, voi îndepărta fiecare petală ofilită de pe sufletul tău.... și fiecare văl prăfuit din ochii mei.

           Cuvinte, cuvinte, cuvinte...

           Viață.

       

Despre câini și trandafiri

          Nu am vrut să comentez despre noua nebunie românească iscată de problema câinilor fără stăpâni pentru că mi se părea a naibii de penibilă... Stau să mă gândesc cine e cu adevărat cel făr' de stăpân, cine este animalul aici? Să gândim puțin - doar suntem cea mai superioară formă de viață de pe Terra, nu-i așa? La prima vedere am putea împărți oamenii interesați de acest subiect în două tabere: cei care ar vrea să ia câinii acasă și să le citească basme să adoarmă și cei care ar vrea să vadă capetele câinilor pe țărușe la intrarea în orașe. 

           Dar de foarte puține ori în viața asta lucrurile chiar sunt ceea ce par a fi, iar în acest caz este vorba de ceva mai mult decât a măcelări sau nu patrupezii. E vorba de manipularea fricii noastre. E simplu: visul nostru rulează doar cu două tipuri de combustibil - iubire sau frică. 

           Dacă nu am vrut să scriu de ce am făcut-o până la urmă? Pentru că știu ce înseamnă să iubești și să greșești și să ți se dea o a doua șansă în care să înveți să iubești cu adevărat. Să te învețe o piticanie cu ochii negri să iubești. Probabli sună exagerat, dar îți amintesc că iubirea este una - că noi o tot teoretizăm și categorisim este o altă poveste... că ne împiedică frica să o trăim este deja tragedia vieții noastre.  

         Azi, în timpul plimbării noastre obișnuite, am găsit trandafirul Micului Prinț. Atât de viu, de unic, de frumos și de singur între tufele aparent banale. Și m-am trezit spunând: "Uite Enzo, asta este de fapt iubirea." Și l-am privit cum mă privea. I-am privit urechile mai mari decât el care îi fluturau în vânt când ne jucam înainte să se îmbolnăvească, lăbuțele în care au fost acele care i-au salvat viața, năsucul care adulmecă toate chestiile comestibile și necomestibile din drumul nostru, ochii lui care par inexpresivi uneori, dar care adăpostesc un suflet, fie el și de câine. 

        

"Oamenii de pe meleagurile tale, zise micul prinț, cresc cinci mii de trandafiri într-o singură grădină... și tot nu găsesc ceea ce caută. Timpul pe care l-ai petrecut cu trandafirul tău îl face atât de important."

         Eu am iubit un câine. L-am iubit pentru că l-am așteptat mulți ani și l-am iubit din prima zi în care l-am lăsat să-mi ronțăie blugii pentru simplul motiv pentru că exista. Dar s-a întâmplat să trebuiască să plece de lângă mine și să mă lase cu lacrimile care s-au blocat în interiorul meu când l-am condus pentru ultima dată până la poartă.

           Peste trei luni, într-o dimineață tot de vară, m-am trezit că am adus acasă un alt câine. Un gest puțin disperat și puțin egoist. Primele zile îl strigam din obișnuință tot Enzo, dar când am aflat că s-a îmbolnăvit am știut un singur lucru pe lumea asta: nu trebuie să-l las să plece până nu voi reuși să-l iubesc (să iubesc). Nu l-am putut iubi de la început, îl comparam mereu cu primul Enzo, mă așteptam să se transforme într-un labrador de 45 de kilograme plin de viață și mereu cu zâmbetul pe bot. Iar el a venit cu fețișoara lui parcă plictisită și tristă, cu urechile până la pământ care îi intrau mereu în vasul cu apă și cu enervanta preocupare de a nu fi lăsat singur nici măcar o clipă. Pe lângă toate astea aflu că l-aș putea pierde când nici măcar nu am apucat să mă obișnuiesc cu ideea unui nou Enzo! O nouă iubire? Iubirea e veche sau nouă doar în mintea noastră bolnavă...

              Unde vreau să ajung cu toate aberațiile astea? 

            Trandafirul care ne-a zâmbit azi m-a făcut să simt cum se simte cu adevărat iubirea, cea necondiționată. Să (ne) iubim așa cum suntem iubiți de câini... fără așteptări, fără nicio condiție, fără să fim judecați. Te iubesc pentru ceea ce ești și nu ești. Te iubesc pentru că sufletul tău stă gol în fața sufletului meu dar nu îi cere nimic. Te iubesc pentru că mă iubesc.

             În viață nu contează dacă nu vei reuși să-l iubești "corect" pe primul Enzo, sau dacă nici cel de al doilea Enzo nu te va învăța să iubești. Important este să existe mereu un Enzo, să fim mereu în mers pe drumul nostru către Enzo. Și va veni o zi în care vom conștientiza că acel Enzo pe care l-am căutat cu atâta sete a fost tot timpul în interiorul nostru.

Privește-mă, privește-te

Prea mulți oameni care își trag după ei oasele ca într-o transă generală, cu privirea pierdută undeva, departe. 

Prea mulți oameni care nu mai zâmbesc pentru prea multe ore într-o zi și poate pentru prea multe zile... 

Prea multe oportunități care trec pe lângă noi atunci când nu mai privim și nu mai zâmbim. Ele trec pe lângă noi? Noi trecem pe lângă fericire de atâtea ori, dar plutim absenți ca într-un marș de zombie. Luăm viața prea în serios, ajungem să credem că fericirea este un lucru complicat, un ideal pentru care trebuie să ne zbatem și să suferim, dar obosim rapid și intrăm în starea asta de somnolență care ne ronțăie sufletele puțin câte puțin. Uităm că ceea ce este important cu adevărat este de fapt drumul, nu destinația. Pot eu să știu ce mă așteaptă în vârful muntelui? Dar pot să fac în așa fel încât fiecare pas pe care îl fac să fie cel mai bun lucru pe care îl puteam face în acel moment. Pentru că acesta e singurul lucru care contează. Restul sunt teorii, idei, cifre, litere, prea multe gânduri, prea multe griji, prea multe frici... 

Nu uita de tine. Nu uita să privești. Nu uita să zâmbești.