Puiu, hai că s-a stins buni

Buni, buni, buni!...

În ziua în care sufletul tău s-a eliberat de trupul devenit fragil a fost atât de mult Soare, iar când am intrat în cameră, inima care îmi tremura de emoție  mi-a fost inundată de lumina din încăpere și liniștită de chipul tău. Plin de lumină și pace. Și libertate. 

"Puiu, hai că s-a stins buni..."

Mereu mi-am dorit să fiu lângă tine, să te țin de mână atunci când treci dincolo. Nu am fost... poate nu a fost nevoie? E singura explicație care reușește să mă liniștească. Plecarea ta a fost discretă, simplă și imprevizibilă, așa cum ai fost și tu și așa cum ți-a fost viața. Dar lunile de suferință de dinaintea morții nu te-au definit și nici acum nu pot să accept că tu ai murit ca orice alt bătrân suferind. Pentru că tu nu ai fost ca orice alt bătrân, tu nu ai fost ca orice altă bunică. Mă enervau oamenii care mă întrebau câți ani ai și ce boală ai, iar când le răspundeam băgau o față ușurată și mirată, se uitau ca la o proastă la mine, ce așteptări să am de la o bătrână de 87 de ani? Ei nu știau că bunica mea era altfel, ei nu înțelegeau! Cine ai fost tu, de fapt? Cine a fost Anca Cleopatra? Iosif Cleopatra? Pentru mine, azi, și în toate celălalte zile pe care le voi mai avea, un mister, un mister pe care nu pot decât să-l accept, să-l iubesc și să-i duc dorul. Am încercat în zilele de după înmormântare să le dau de capăt tuturor evenimentelor, să încerc să găsesc explicații și să încerc să te definesc. Îmi dau seama că m-aș adânci aiurea și simt că aș fi în pericol să distrug corola de minuni a lumii. Lumea mea, lumea ta, copilăria mea, amintirea ta.

Nimeni nu a reușit să te cunoască și să te definească cu adevărat. Ne îmbătăm cu apă rece crezând că noi știm cine a fost buni, ce și-a dorit buni, cum a gândit buni, ce a simțit buni cu adevărat. De multe lucruri pe care mi le-ai spus de-a lungul vieții acum nu mai sunt așa de sigură că ai vorbit serios, acum îmi dau seama că ai încercat să ne păcălești, să te păcălești. Mi-ai spus că nu ți-ai dorit niciodată copii, dar pozele pe care le-am căutat după moartea ta mi-au spus cu totul altceva. Zâmbetul plin de iubire și implinire când îți țineai copiii în brațe și privirea plină de grijă și mândrie îmi spuneau cu totul și cu totul altceva. Doamne, câtă fericire și frumusețe în pozele alea! Da, să știi că ai fost mereu frumoasă, nu doar în tinerețe, când făceau bărbații coadă în fața mașinii tale de scris și tu îi refuzai tăios pe toți. Ai fost frumoasă și spre sfârșit, când nu mai doreai să te mai vezi în oglindă, ai fost frumoasă și când stateai deprimată afară, în scaunul cu rotile și te uitai în gol gândindu-te la cine știe ce, ai fost frumoasă și când ți-am schimbat scutecele și erai doar piele și os, ai fost frumoasă și în după-amiaza însorită de toamnă când ți-am tăiat unghiile și nu m-ai mai recunoscut, ai fost frumoasă și în ziua în care ai închis pentru ultima dată ochii și chipul tău lumina toată încăperea. Să știi că am vrut să-ți spun asta de multe ori, dar n-am avut curaj. Am fost o lașă și am adormit în multe nopți plângând după ce ai murit, cu spaima că te-am dezamăgit în lunile de boală. De ce am uitat să intru la tine în cameră în ziua nunții mele?! De ce nu m-ai văzut mireasă? De ce nu te-am ținut mai mult timp de mână? De ce nu te-am scuturat când a pus depresia stăpânire pe tine? De ce nu mi-am dat seama mai repede? De ce nu ne-ai zis nimic? De ce n-ai vrut să vii să stai cu noi mai repede? De ce atâta boală, suferință și de ce moartea în viața noastră? De ce atâtea de ce-uri?

Dar nici pentru noi nu a fost deloc ușor și nu mă refer la tot ritualul de îngrijire zilnică, ci la transformările psihice și sufletești. Nu ai fost deloc o povară, așa cum ziceai când încă ne mai recunoșteai, povară a fost situația în care ne-am trezit așa, peste noapte. Ne-am trezit brusc că buni cea puternică și independentă nu mai vrea să trăiască. 

Suntem cu toții copii, de când ne naștem, până murim. Suntem copiii cuiva, copiii vieții, copiii soților noștri, copiii copiilor noștri, copii de lumină, copiii Cui ne-a creat. Copii care au nevoie de iubire, acceptare, grijă și de o familie.

Copila buni care își striga mama și sora de pe patul de boală când credea că e singură în cameră, bătrâna buni care îmi căuta mâna când știa că sunt lângă patul ei. Ce ciudat a fost să te țin de mână, cât de neobișnuite amândouă cu atingerile și vorbele bune. Când ești mic crezi că toți părinții sunt ca părinții tăi, crezi că toți bunicii sunt ca bunicii tăi, crezi că bunica ta s-a născut direct bătrână și ai un șoc când afli că și pe celălalte le cheamă tot Buni! Eu am avut un șoc când am fost în studenție în vizită la o prietenă și bunica ei  m-a pupat, m-a binecuvântat ca pe nepoata ei și m-a îmbrățișat. Nu eram obișnuită cu așa ceva și știu că nici tu n-ai avut unde să înveți în familie cum să fii o bunică (și o mamă) lipicioasă. Poate m-ai pupat când eram bebeluș și m-ai mângăiat când eram mică. Eu nu-mi amintesc. Dar știu că nu ne-am ținut niciodată de mână, nu ne-am îmbrățișat, nu ne-am pupat și nu ne-am spus că ne iubim. Îmi amintesc ce bine m-am simțit când m-am întors acasă și te-am vizitat și nu m-ai pupat și îmbrățișat când am intrat pe ușă. Cât de firesc mi s-a părut atunci totul. M-ai îmbrățișat cu privirea și m-ai mângăiat cu zâmbetul tău mereu surprins și plin de speranță când mă vedeai în pragul ușii.

Doamne, ce greu e să-ți moară bunicii când ești "om mare"!
Îmi amintesc ce mici și proști eram când a murit Pogo. Eu cu Manu și cu Roberta alergam și ne jucam cu frunzele ruginii din cimitir. Și zâmbeam și râdeam ca niște copii inconștienți. Îmi amintesc că nu am plâns deloc și nici nu i-am simțit lipsa așa cum îți simt ție lipsa acum. Așa cum ți-am simțit-o ieri de ziua mamei când am plâns și-am râs în Kaufland alegându-ți o zambilă. Îmi imaginam cum îmi strigi de sus din ceruri: "Lasă satanei florile, fată, nu-ți da banii pe prostii!", așa cum primeai în fiecare an florile de la mine.
Da, am fost o pereche ciudată de bunică-nepoată, s-ar putea spune, o familie ciudată. Dar care familie e normală? Anormală e doar familia în care nu există iubire. Știu că la noi a existat, împreună cu handicapul moștenit de la înaintași de a nu ne ști exprima direct iubirea. De dovedit, ai dovedit-o neîncetat prin fapte și sacrificii. O familie de handicapați emoțional care își faceau zilnic declarații stângace de iubire, fără cuvinte dulci, doar prin fapte. Și apoi să mai avem pretenția să te definim? 

Îmi amintesc de discuțiile noastre despre Dumnezeu, crearea lumii, viața de dincolo, Isus, extratereștrii. Cum erai curioasă ce e dincolo și cum îmi spuneai că nu ți-e frică de moarte. Acum poate ai aflat. De fapt, sigur ai aflat, sper doar să fie bine. Așa cum ai zis și tu, încă nu s-a întors nimeni să ne spună ce e dincolo. Noi, oamenii, nu putem decât să trăim, să suferim și să sperăm. 

Mi-e dor de tine. Mi-e dor de tine când văd alte bunici, mai ales că niciuna nu se apropie de ceea ce ai fost tu. Îmi e dor de bunica atipică pe care doar eu o aveam. Mi-e dor de discuțiile noastre, de privirea ta, de gesturile tale, de mâncarea ta, de parfumul pielii tale când eram mici și te urmăream cum lucrai prin grădină.

Ce lumină e și azi, când scriu toate gândurile astea amestecate. Ar fi atâtea de spus, și nimic suficient încât să cuprind Totul. Am recitit ce am scris și mi se pare foarte puțin, foarte slab. Restul îmi revine să retrăiesc, să rescriu și scriu toată viața.

Nu știu exact care e ziua când te-am pierdut dar știu că nu e ziua în care sufletul tău a părăsit trupul. De aceea eu vreau să îmi amintesc că buni a fost buni mea cea puternică și independentă până în ultima clipă pentru că ultima ta clipă nu a fost 5 ianuarie, ci ziua ascunsă și perfidă în care boala s-a instalat tăcută și perversă. 

Acum sunt o nepoată orfană, care va căra mereu dorul de tine cu ea. O dată cu tine a murit copilăria mea curată, dar sufletul nu mi-l simt gol. E plin de amintiri dragi, de iubire și de recunoștință. Iar ochii din nou, plini de lacrimi care vindecă. Îmi simt ființa puternică când mă gândesc la tine, simt cum pulsează în mine vibrațiile celor dinaintea mea cărora le port sângele mai departe.

Îți mulțumesc. Pentru tot. Buni.

Buni, buni, buni...