Blestem dulce amărui

         Sunt atât de scârbită încât sunt incapabilă să adun niște propoziții care să urmeze împreună un traseu logic. Îmi vin tot felul de idei în minte. Vin, plantează veninul și pleacă.

              Nu este deloc orgoliu sau altă porcărie de genul. Din contră. Mă simt o intrusă în viața celor mulți. Mulți și proști. Prea mulți, sau prea proști? Nu mai știu și nu-mi mai pasă.

          Fericiți cei cu adieri de primăvară printre neuroni, blestemați sunt cei care se luptă zilnic cu demoni invizibili. Blestemați sunt cei siliți să se simtă anormali doar pentru că nu corespund etalonului turmei. 

             Cu toate acestea, nu aș putea. Nu mi-aș abandona blestemul pentru a primi pașaportul inconștienței, ignoranței, nulității. Nu sunt cu nimic mai bună decât alții, dar eu măcar sunt. Eu știu și aleg să-mi îmbrățișez destinul blestemat și să exist prin el. 

         

Gândești prea mult... sau prea puțin?

        Am un prieten pe care îl iubesc și îl urăsc din același motiv: pentru că îmi seamănă. Cuvintele lui sunt gândurile mele pe care mă lupt zilnic să le dresez încuindu-le într-un sertar ascuns bine în abisul minții. 

      Azi am purtat o scurtă conversație, suficientă să mă scuture. Tocmai îmi pusesem instructajul sentimental la punct și vechile mele teorii au evadat. Din nou. Sunt prea obosită să alerg acum după ele. Oricum nu pot fugi la nesfârșit de mine, le va lovi foamea și se vor întoarce să se hrănească din rezervorul meu de speranță. 

          Sunt puțin amețită. Am aprins un bețișor parfumat care normal ar trebui să parfumeze (evident) și să relaxeze, nu să drogheze lumea. Parcă aș fi dat foc la prenadez.

         

         Mi-am amintit de poezia de la examenul de stilistică. M-a fermecat instant. Mereu mi-a fost simpatic omul acela. Pentru că a scris ce aș fi scris și eu?...

Am legat...                                                                                                              

(Marin Sorescu)

Am legat copacii la ochi 

Cu-o basma verde

Și le-am spus să mă găsească.

Și copacii m-au găsit imediat 

Cu un hohot de frunze.

Am legat păsările la ochi 

Cu-o basma de nori

Și le-am spus să mă găsească..

Și păsările m-au găsit 

Cu un cântec.

Am legat tristețea la ochi 

Cu un zâmbet,

Și tristețea m-a găsit a doua zi 

Într-o iubire.

Am legat soarele la ochi 

Cu nopțile mele

Și i-am spus să mă găsească.

Ești acolo, a zis soarele, 

După timpul acela,

Nu te mai ascunde.

Nu te mai ascunde, 

Mi-au zis toate lucrurile 

Și toate sentimentele

Pe care am încercat să le leg 

La ochi.

Da, nu te mai ascunde...

E cel mai greu lucru atunci când nu vrei să fie ușor.

Maya

        Am învățat în liceu că lucrurile care ne fac superiori animalelor și ne transformă în marii suverani ai creației sunt: libertatea, rațiunea, voința și sentimentele. Cam aiurea, nu? Parcă prea ne-am dat singuri o definiție cam pompoasă. Prea ne-am dat cu parfum cumpărat din piață, convinși că vom acoperi miresmele nespălării.

        Când îmi iau mâțu` în brațe și încep să mă prostesc e de ajuns să bage o față gen: „Te doare capu fată?!” pentru a mă simți oleacă aiurea.
        Tocmai am primit un cățel pitic îmbrăcat în spiriduș pe Farmville. N-am mai jucat de cinci luni jocul acela. A rămas la fel de handicapat cum l-am lăsat. Unele lucruri nu se schimbă niciodată.

        Vine o zi în viața fiecărui muritor când se simte ca dracu' ( defapt pot fi mai multe, 2 in 1, ofertă de sărbători, la fiecare după nevoi). Stai și te întrebi care-i faza cu viața asta. Pur și simplu în acea zi îți alunecă printre degete nisipul înțelegerii. Privim în orizontul mut (peretele camerei) cu un sentiment de disperare bine antrenat în timp și așteptăm... nooo, nu mai sperăm la floricele, steluțe, inimioare și ursuleți de pluș care amestecă în cazanul fericirii. Sperăm doar la un încărcător nou de iluzii. Pentru că cel de care ne-am agățat data trecută s-a epuizat. Ceva care să ne țină ocupați, să ne facă să ne simțim importanți. Un proiect nou, un prieten nou, o haină nouă (în cazul acesta aș prefera pluralul), o carte nouă, o ocupație nouă, o schimbare, o iubire nouă? Poate fi iubirea nouă sau veche? Pot fi iluziile noastre noi sau vechi? 
         Am citit noaptea trecută printr-una din cărțile suspecte de pe noptiera mea niște abureli despre iubire/dragoste/etc. Și aruncă autorul bomba magică. Vroia să demonstreze că defapt noi doar afirmăm că iubim pe cineva, dar în realitate  nu e nimic mai fals. Iubim doar prin vorbe. Cum îți poți da seama dacă iubești pe cineva? Nimic mai simplu! Fă o listă cu persoanele pentru care ai fi dispus/ă să-ți dai viața. În cazul meu îmi era suficient colțul paginii tipărite pe care tocmai încetasem să o mai citesc. 
        Stai puțin prietene! Da, mi-am ales persoanele pentru care mi-aș sacrifica viața, daaaar mi se pare al naibii de egoistă această „declarație de iubire”. Adică nu ajunge că viața îi destul de zgâriată împreună, este nevoie să îi punem capăt, să facem noi pe grozavii, să abandonăm greul în plină glorie lăsându-i pe ceilalți cu fața-n soare? Mă ghidez după raționamentul următor: nu eu am ales să mă nasc, nu eu aleg să mor. Mi se pare corect. Dacă tot nu suntem liberi (urăsc poveștile fanteziste despre libertate), atunci să trăim în nelibertatea noastră cu demnitate. 
        Cum toate se leagă, azi văd X-Men2. Mda, al naibii de înduioșător momentul când Jane iese din navă să îi resusciteze motorul cu ochii ei portocalii și să-și salveze pretenii, predându-se apei nemiloase care tocmai spintecase barajul. De parcă nu-si putea activa ochii și din interiorul navei, dar mă rog, astea deja sunt detalii. Când era cât p-aci să cad în capcana empatiei și să mă las atinsă de acest gest nobil, aflu de la tati că în partea a 3a a filmului asta devine o sirenă nebună și o ucide nenea-lup (care era îndrăgostit de ea) pentru a salva omenirea, sau ceva de genul. Adică nimeni nu își dorește cu adevărat să își dea viața pentru nimeni. Și nu este ceva condamnabil, este ceva normal. Anormale sunt toate poveștile astea care ni le îndesăm în cap pentru a ne simți liniștiți că iubim cu adevărat. 
         Suntem ca niște pui de pisică- ne simțim tari pentru că putem alerga și am vrea să vânăm deja cocoșul vecinei. Vrem să gustăm din bunătățile existenței, dar noi nu știm să facem decât ouă ochi și cartofi prăjiți.
             Mâine e o nouă zi. Cu puțin ghinion, mai nasoală decât cea de azi, cu puțin noroc, ne vom împiedica de noul nostru încărcător de iluzii.

Ce-mi doresc eu mie, dulce Românie!

           Vreau să merg liniștită la piață să cumpăr un kil nenorocit de mere și să fiu abordată de bișnițara deghizată în țărancă muncitoare în limba mea nenorocită, în limba acestui popor nenorocit! 

         Vreau să traversez liniștită pe trecerea de pietoni știind că dacă vine un sofer grăbit și mă ia pe capotă nu voi fi ignorată de doctor și de asistente pentru tâmpitul motiv că nu le vorbesc limba. Peste toate nedreptățile am trecut până acum în viața asta, dar episodul respectiv nu-l voi uita și nici ierta prea curând (poate chiar niciodată...). 

          Vreau să cobor din tramvai, să mă las vrăjită de luminițele de sărbători din oraș noaptea și să nu mă lovească deznădejdea când descopăr că urările nu sunt scrise în limba națională.

         Cu siguranță voi fi înțeleasă greșit (până și propria mamă se uită la mine cu o oarecare suspiciune - „ Stai liniștită mami, nu urăsc pe nimeni, nu intenționez să-l reînviu pe Avram Iancu, pur și simplu e penibilă situația și consider că am dreptul să-mi spun părerea atâta timp cât nu jignesc pe nimeni.”)

           Tot ce îmi doresc este puțină DEMNITATE pentru că ne-ar putea „surprinde”, dar nu este deloc vina lor, este vina noastră pentru că n-avem pic de personalitate, n-avem pic de respect de sine. Cu ce e de vină pisica pentru că nu ai loc să dormi de ea în pat noaptea dacă tu ai fost cel care i-a permis să se cocoațe fix în mijlocul patului? Putea la fel de bine să doarmă în culcușul aranjat special pentru ea, se bucura de aceeași căldură, de același comfort și nu te mai sufoca. Da` așa-i românu`, ce să-i faci?... Ne este rușine de toți, dar nu ne este rușine de noi înșine.

          Tot ce îmi doresc este să nu îmi mai doresc nimic.