Nu am vrut să comentez despre noua nebunie românească iscată de problema câinilor fără stăpâni pentru că mi se părea a naibii de penibilă... Stau să mă gândesc cine e cu adevărat cel făr' de stăpân, cine este animalul aici? Să gândim puțin - doar suntem cea mai superioară formă de viață de pe Terra, nu-i așa? La prima vedere am putea împărți oamenii interesați de acest subiect în două tabere: cei care ar vrea să ia câinii acasă și să le citească basme să adoarmă și cei care ar vrea să vadă capetele câinilor pe țărușe la intrarea în orașe.
Dar de foarte puține ori în viața asta lucrurile chiar sunt ceea ce par a fi, iar în acest caz este vorba de ceva mai mult decât a măcelări sau nu patrupezii. E vorba de manipularea fricii noastre. E simplu: visul nostru rulează doar cu două tipuri de combustibil - iubire sau frică.
Dacă nu am vrut să scriu de ce am făcut-o până la urmă? Pentru că știu ce înseamnă să iubești și să greșești și să ți se dea o a doua șansă în care să înveți să iubești cu adevărat. Să te învețe o piticanie cu ochii negri să iubești. Probabli sună exagerat, dar îți amintesc că iubirea este una - că noi o tot teoretizăm și categorisim este o altă poveste... că ne împiedică frica să o trăim este deja tragedia vieții noastre.
Azi, în timpul plimbării noastre obișnuite, am găsit trandafirul Micului Prinț. Atât de viu, de unic, de frumos și de singur între tufele aparent banale. Și m-am trezit spunând: "Uite Enzo, asta este de fapt iubirea." Și l-am privit cum mă privea. I-am privit urechile mai mari decât el care îi fluturau în vânt când ne jucam înainte să se îmbolnăvească, lăbuțele în care au fost acele care i-au salvat viața, năsucul care adulmecă toate chestiile comestibile și necomestibile din drumul nostru, ochii lui care par inexpresivi uneori, dar care adăpostesc un suflet, fie el și de câine.
"Oamenii de pe meleagurile tale, zise micul prinț, cresc cinci mii de trandafiri într-o singură grădină... și tot nu găsesc ceea ce caută. Timpul pe care l-ai petrecut cu trandafirul tău îl face atât de important."
Eu am iubit un câine. L-am iubit pentru că l-am așteptat mulți ani și l-am iubit din prima zi în care l-am lăsat să-mi ronțăie blugii pentru simplul motiv pentru că exista. Dar s-a întâmplat să trebuiască să plece de lângă mine și să mă lase cu lacrimile care s-au blocat în interiorul meu când l-am condus pentru ultima dată până la poartă.
Peste trei luni, într-o dimineață tot de vară, m-am trezit că am adus acasă un alt câine. Un gest puțin disperat și puțin egoist. Primele zile îl strigam din obișnuință tot Enzo, dar când am aflat că s-a îmbolnăvit am știut un singur lucru pe lumea asta: nu trebuie să-l las să plece până nu voi reuși să-l iubesc (să iubesc). Nu l-am putut iubi de la început, îl comparam mereu cu primul Enzo, mă așteptam să se transforme într-un labrador de 45 de kilograme plin de viață și mereu cu zâmbetul pe bot. Iar el a venit cu fețișoara lui parcă plictisită și tristă, cu urechile până la pământ care îi intrau mereu în vasul cu apă și cu enervanta preocupare de a nu fi lăsat singur nici măcar o clipă. Pe lângă toate astea aflu că l-aș putea pierde când nici măcar nu am apucat să mă obișnuiesc cu ideea unui nou Enzo! O nouă iubire? Iubirea e veche sau nouă doar în mintea noastră bolnavă...
Unde vreau să ajung cu toate aberațiile astea?
Trandafirul care ne-a zâmbit azi m-a făcut să simt cum se simte cu adevărat iubirea, cea necondiționată. Să (ne) iubim așa cum suntem iubiți de câini... fără așteptări, fără nicio condiție, fără să fim judecați. Te iubesc pentru ceea ce ești și nu ești. Te iubesc pentru că sufletul tău stă gol în fața sufletului meu dar nu îi cere nimic. Te iubesc pentru că mă iubesc.
În viață nu contează dacă nu vei reuși să-l iubești "corect" pe primul Enzo, sau dacă nici cel de al doilea Enzo nu te va învăța să iubești. Important este să existe mereu un Enzo, să fim mereu în mers pe drumul nostru către Enzo. Și va veni o zi în care vom conștientiza că acel Enzo pe care l-am căutat cu atâta sete a fost tot timpul în interiorul nostru.
