Mă uit la năsucul lui care adulmecă prin iarbă și care, să spun drept nu mai poate fi numit năsuc, la coada lui puternică asemeni unei vidre care îmi lasă vânătăi nu prea sexy pe picioare și... și dau de ochii lui. În ochii lui regăsesc același puiuț care îmi mesteca mobila vara trecută. Timpul trece sau noi trecem prin timp?
Am auzit recent o teorie, cum că trecutul se află de fapt în fața noastră, iar viitorul este cel care "se derulează" în spatele nostru. Destul de logic, nu? Problemele apar atunci când ne încăpățânăm să revedem aceleași episoade la nesfârșit și nu permitem imprevizibilului să se petreacă. Să permitem... nu realizăm cât de important este acest lucru. Totul depinde de noi. Dar ne agățăm de himere. Ne simțim mai feriți în colțișorul nostru de unde privim înainte, de unde privim spre trecut. Ajungem într-un punct în care ne complacem, ne obișnuim cu propriile iluzii, ajungem să îmbrățișăm propriile minciuni ca fiind adevărate sau pur și simplu obosim să mai sperăm. Ce tragedie, nu-i așa? Priviți de undeva de sus cred că arătăm ca o adunătură anemică de lași care nu îndrăznesc să trăiască, să se ridice și să îmbrățișeze clipa prezentă. Să ai curajul să iubești ceea ce ești, să ai curajul să iubești ceea ce faci, să ai curajul să permiți vieții să curgă și sufletului tău să danseze liber.
Ce deținem noi cu adevărat pe acest pământ?... Corect. Nici nu ar fi nevoie să deținem ceva, atunci tot farmecul vieții s-ar spulbera. Dar putem să fim purtători de frumos, să fim asemeni razelor de soare care mângăie sufletele celorlalți, asemeni norilor care se predau vântului, asemeni florilor cărora nu le este frică să părăsească stadiul de sămânță și să străpungă pământul pentru a ajunge la Soare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu