Acum juma' de oră eram convinsă că fericirea mea depinde de o vietate blănoasă cu ochii blânzi. La fel cred și acum, când încă îmi simt lacrimile uscate pe obraz. Parcă fiecare literă, fiecare propoziție ”scrisă” de Enzo deraia pe șinele speranței din gara inimii mele când totul s-a amânat din nou. Mereu pățesc așa. Visele ți se amână mereu și mereu până devii nesigur. Sigur îți dorești așa ceva? Oare chiar ai nevoie de așa ceva în viața ta?
Sigur, oare, poate, dar totuși...? La naiba cu siguranța! La naiba cu nesiguranța și cu sfiala cu care facem o încercare jalnică de a ne dori ceva despre care știm că ar fi un încărcător de iluzii pe care te-ai putea baza în viața asta nenorocită! Suntem jalnici. Sunt jalnică. De când mă știu am păstrat această dorință în palmele sufletului meu, am avut grijă să nu o atingă praful timpului, am avut grijă de ea așa cum au grijă copiii de prescura pe care bunica le-o ”îmbracă” în șervețelul alb. Ei nu știu defapt de ce nu trebuie să scape acea pâine pe jos, dar au grijă de ea cu sfințenie. Poate pentru că e albă.
Da, pentru ca e alb! De-asta ar trebui sa ne încăpățânăm să nu renunțăm la un vis despre care sufletul nostru ne șoptește că este alb. Enzo al meu e alb.
Cică să ne eliberăm de dorințe, să fim goi, să renunțăm la ego... da, da... ce să-ți povestesc! Sunt sătulă de maeștrii, sunt sătulă de inteligenți care știu ei mai bine cum se trăiește, cum se mănâncă, cum se iubește, cum îți poți salva sufletul ăsta nenorocit! Poate nici nu avem nimic de salvat și noi ne complicăm viețile ca proștii. Suntem niște nimeni, iar singurul lucru de care putem fi siguri în viața asta e că defapt nu știm nimic. Așa că mă întreb ca un vierme nevrednic ce sunt, cu ce greșesc dacă am și eu o amărâtă de dorință în această viață mirifică? Probabil că deja doar intenția de a-mi dori, sau doar grija de a nu-mi dori ceva în viața asta este o greșeală.
De fapt singura noastră greșeală este îmbrățișarea lecțiilor altora.
Sufletul tău să-ți fie unic maestru.
