Una dintre replicile de zi cu zi din liceu era „Ce-ai mă, te transformi?”, un fel de „Te doare capu'?!” dar cu semnificații mai profunde. Da, mă transform. Sunt obligată. Timpul mă obligă să mă transform în ceea ce este el. Dar mă voi transforma în ceea ce nu este timp, mă voi transforma în nimic.
E ciudat. Cât timp ești adolescent te agiți ca un nebun în întuneric pentru a descoperi sau a găsi un scop măreț vieții pentru care să merite să lupți. Da... foarte eroic. Iar peste câțiva ani, brusc ți se revelează „marele” secret al vieții. Cam ironic. Dar așa e Viața. Îi place să ne dea peste nas pentru că suntem cam patetici cu egoul nostru cu tot. Secretul este să permitem. Kabir a spus undeva: „mă uit la oameni; le este atât de frică, dar eu nu văd de ce - fiindcă nu au nimic de pierdut. Ei sunt asemenea cuiva care stă gol dar nu se duce niciodată să facă baie în râu, fiindcă îi e frică - unde o să-și usuce hainele? Aceasta este situația în care vă aflați - goi, fără haine, dar întotdeauna temându-vă pentru hainele voastre.”
