Două jucării stricate..

        Vânt prin părul meu, raze de septembrie în ochii mei, durere în suflet și tăcere pe buzele mele. 

         Un bătrân împinge scaunul cu rotile în care se află cea care cu câțiva ani în urmă mergea alături de el. Am stat pe bancă și i-am privit. Nu am putut să zâmbesc.

Ochii mei tineri au privit cum bătrânul a împins cu greutate scaunul cu rotile până la singura bancă liberă, cum s-a așezat încet după ce s-a asigurat că soția lui este bine și cum bătrâna a început să plângă ținându-și capul în palmele ofilite de timp sau de boală. Stau și mă întreb ce am simțit cu adevărat atunci. Admirație? Milă? Revoltă? Primul gând a fost acela că trebuie să fac ceva. Dar ce era de făcut? De ce trebuie ca eu să fac mereu ceva, de ce trebuie mereu să simt că trebuie să fac ceva? Sunt atâtea furnici pe planeta asta și fiecare își cară în spate visul blestemat așa cum poate și cum consideră că e corect. Frică? Da, am simțit frica... teamă de ceea ce nu pot controla. 

       Ei doi, singuri pe lume, împotriva timpului. El, singur împotriva deznădejdii. Ea, singură împotriva lacrimilor. Omul este mereu singur în suferința sa.

        Am pornit spre casă, dar sufletul meu a mai rămas puțin cu cele două jucării în timp ce ochii mei analizau oamenii pe care îi întâlneam în calea mea: îndrăgostiți, părinți, copii obraznici, pensionari, oameni... pur si simplu oameni. Viitoare jucării stricate.

        Mi-am amintit de cuvintele pe care le spune bunica mea de fiecare dată când trecem pe lângă un cuplu în vârstă: "Uită-te la ăștia... două jucării stricate merg ținându-se de mână". Apoi zâmbește. În zâmbetul ei citesc toată înțelepciunea adunată în deceniile în care a luptat cu viața și (zic eu) a învins-o. Există un timp pentru toate. Jocul vieții are etapele lui, de noi depinde să rămânem în picioare până la final. 

        Dacă nu ne-ar mai fi atât de frică... dacă ne-am trata teama cu iubire... dacă, dacă, dacă...

        

         

Cheia...

Ce faci? Nici eu nu știu ce mai fac. Știu că am lipsit puțin, m-am ascuns. Îmi amintesc că mi-am dorit ceva, apoi mi-a fost frică. N-am vrut să pierd. Ce? Dar poți să pierzi ceva ce nu ai posedat niciodată? Trebuie să lupți, trebuie să aștepți? Dacă lupți, jocul se transformă în război și se soldează cu prizonieri. Dacă aștepți, devii o trestie care se predă vântului. 

Imi plac norii. Seninătatea lor. Libertatea lor. Detașarea lor. Dar poate au avut și ei de mers prin praf și întuneric până s-au născut din nou, în lumină, în frișcă pură. Îmi place să cred că după ce murim, dacă sufletul nostru și-a îndeplinit misiunea de maturizare, se transformă într-un nor liber. Adevărul ne va face liberi. Lumina este adevăr. Să dansăm pe șoaptele luminii, să nu avem dorințe, să acceptăm și să lăsăm timpul să curgă, să zâmbim, să iubim, să simțim viața cum devine noi și cum noi devenim viață. 

Ne este frică de ce credem că nu putem stăpâni. Ne este  frică de noi? Inima nu trebuie stăpânită. 

Cheia lacătului este în mâna noastră...

Vorbește

S-a făcut târziu,
Sper că nu e prea târziu.
Cred că ar trebui să
nu mai vorbești.
Vreau lumina ta -
să o transcriu
în ființa mea.


Lumânări în noapte.


Vino mai aproape
și
ascultă șoaptele tăcerii.

Căldură

   Singurul motiv pentru care cred că încă nu mi-am deconectat acest jurnal virtual de la aparate este pentru că mă ascultă. Cu adevărat. Pur și simplu tace naibii din gură și își pune egoul pe pauză pentru a vorbi și eu puțin. Doar puțin. Cât să mă scutur  de praf și să-mi mai eliberez sufletul.

    Nu ai dreptul să te consideri prieten adevărat dacă tu nu îi asculți pe cei de lângă tine. Ești doar o umbră anemică a propriului tău ecou. Oare nu este obositor să fii egoist? Nu știu. Poate ar fi trebuit să știu? Nu cred. Mă prefer naivă.

    În autobusul care face naveta spre oraș, tot poporu' se holbează pe geam. Majoritatea nu văd nimic pentru că sunt departe în gândurile lor. Îmi place să privesc norii pătați de gri în jocul lor alb cum formează cercuri de lumină pe întinsul verde. Ți-ai dori să fii acolo. Să te întinzi pe covorul de verdeață, să simți cum razele soarelui mângâie firele de iarbă, să fii un intrus care fură căldură pentru sufletul său. 

De fiecare dată când mă simt singură, închid ochii și călătoresc în oaza mea de lumină. Acolo găsești doar liniște. Te-am chemat și pe tine, dar poate încă șoaptele mele nu au ajuns la tine.  Am să mai încerc. Încearcă și tu. Eu voi fi mereu aici.

Liberi

E adevărat. Oamenii au fost cei care l-au alungat pe Dumnezeu din Rai. 

Iadul sau Raiul sunt de fapt cele două fețe ale prezentului. Ne place să dirijăm mințile celorlalți. De ce? Pentru că nu suntem capabili să fim dirijorii inimii noastre. Evident că am fi capabili, dacă nu ne-ar mai fi teamă, dacă ne-am elibera sufletul de obsesii. Dar ne este frică să ne predăm prezentului.

Lucrurile sunt atât de simple, încât totul ți se pare complicat. Te împiedici de propria ta umbră, ești doar un străin pentru tine însuți. 

Oprește-te pentru o clipă în tăcere, ascultă-te, înțelege-te, acceptă-te, iubește-te. 

Iubește ceea ce ești, iubește ceea ce nu ești!

Tot ceea ce ai citit, ai auzit și ți s-a părut că sună frumos este în van pentru că tu continui să te compari, continui să te ascunzi. 

Ne amăgim sufletul cu promisiuni, amânăm momentul eliberării.

Mă duc să tac în timp ce tălpile vorbesc cu  iarba mângâiată de ploaie.

Nu renunța la ce simți tu că este alb!

      Acum juma' de oră eram convinsă că fericirea mea depinde de o vietate blănoasă cu ochii blânzi. La fel cred și acum, când încă îmi simt lacrimile uscate pe obraz. Parcă fiecare literă, fiecare propoziție ”scrisă” de Enzo deraia pe șinele speranței din gara inimii mele când totul s-a amânat din nou. Mereu pățesc așa. Visele ți se amână mereu și mereu până devii nesigur. Sigur îți dorești așa ceva? Oare chiar ai nevoie de așa ceva în viața ta?         

      Sigur, oare, poate, dar totuși...? La naiba cu siguranța! La naiba cu nesiguranța și cu sfiala cu care facem o încercare jalnică de a ne dori ceva despre care știm că ar fi un încărcător de iluzii pe care te-ai putea baza în viața asta nenorocită! Suntem jalnici. Sunt jalnică. De când mă știu am păstrat această dorință în palmele sufletului meu, am avut grijă să nu o atingă praful timpului, am avut grijă de ea așa cum au grijă copiii de prescura pe care bunica le-o ”îmbracă” în șervețelul alb. Ei nu știu defapt de ce nu trebuie să scape acea pâine pe jos, dar au grijă de ea cu sfințenie. Poate pentru că e albă.

      Da, pentru ca e alb! De-asta ar trebui sa ne încăpățânăm să nu renunțăm la un vis despre care sufletul nostru ne șoptește că este alb. Enzo al meu e alb.

      

     Cică să ne eliberăm de dorințe, să fim goi, să  renunțăm la ego... da, da... ce să-ți povestesc! Sunt sătulă de maeștrii, sunt sătulă de inteligenți care știu ei mai bine cum se trăiește, cum se mănâncă, cum se iubește, cum îți poți salva sufletul ăsta nenorocit! Poate nici nu avem nimic de salvat și noi ne complicăm viețile ca proștii. Suntem niște nimeni, iar singurul lucru de care putem fi siguri în viața asta e că defapt nu știm nimic. Așa că mă întreb ca un vierme nevrednic ce sunt, cu ce greșesc dacă am și eu o amărâtă de dorință în această viață mirifică? Probabil că deja doar intenția de a-mi dori, sau doar grija de a nu-mi dori ceva în viața asta este o greșeală.

      De fapt singura noastră greșeală este îmbrățișarea lecțiilor altora. 

      Sufletul tău să-ți fie unic maestru.

Nimic

     Suntem tot ceea ce am citit? Suntem tot ceea ce am scris? Suntem tot ceea ce vorbim sau gândim? Uneori (de fapt cam tot timpul) cealaltă eu îmi șoptește că suntem nimic. O speranță, un vis, un suspin,  zâmbete umbrite de lacrimi, tristețe îmbrâncită de bucurie; niște lucruri care nici nu au ars că au și devenit fărâme de trecut.
    
     Cică secretul vieții este să te rupi de trecut, să închizi tot ce ai fost vreodată într-un cufăr, să-l arunci pe fundul oceanului și să înghiți cheia... să fii un tu nou în fiecare secundă dar în același timp să-ți renegi egoul... 


     Dar cum totul e vechi în timp ce devine nou, noi nu ne aparținem niciodată. Inima mea încă amorțită tânjește după puterea de a se abandona nimicului. Atunci se va liniști. Sper!

Nimic de pierdut

      Una dintre replicile de zi cu zi din liceu era „Ce-ai mă, te transformi?”, un fel de „Te doare capu'?!” dar cu semnificații mai profunde. Da, mă transform. Sunt obligată. Timpul mă obligă să mă transform în ceea ce este el. Dar mă voi transforma în ceea ce nu este timp, mă voi transforma în nimic. 

      E ciudat. Cât timp ești adolescent te agiți ca un nebun în întuneric pentru a descoperi sau a găsi un scop măreț vieții pentru care să merite să lupți. Da... foarte eroic. Iar peste câțiva ani, brusc ți se revelează „marele” secret al vieții. Cam ironic. Dar așa e Viața. Îi place să ne dea peste nas pentru că suntem cam patetici cu egoul nostru cu tot. Secretul este să permitem. Kabir a spus undeva: „mă uit la oameni; le este atât de frică, dar eu nu văd de ce - fiindcă nu au nimic de pierdut. Ei sunt asemenea cuiva care stă gol dar nu se duce niciodată să facă baie în râu, fiindcă îi e frică - unde o să-și usuce hainele? Aceasta este situația în care vă aflați - goi, fără haine, dar întotdeauna temându-vă pentru hainele voastre.”

Colors of the wind - Pan Flute