Maya

        Am învățat în liceu că lucrurile care ne fac superiori animalelor și ne transformă în marii suverani ai creației sunt: libertatea, rațiunea, voința și sentimentele. Cam aiurea, nu? Parcă prea ne-am dat singuri o definiție cam pompoasă. Prea ne-am dat cu parfum cumpărat din piață, convinși că vom acoperi miresmele nespălării.

        Când îmi iau mâțu` în brațe și încep să mă prostesc e de ajuns să bage o față gen: „Te doare capu fată?!” pentru a mă simți oleacă aiurea.
        Tocmai am primit un cățel pitic îmbrăcat în spiriduș pe Farmville. N-am mai jucat de cinci luni jocul acela. A rămas la fel de handicapat cum l-am lăsat. Unele lucruri nu se schimbă niciodată.

        Vine o zi în viața fiecărui muritor când se simte ca dracu' ( defapt pot fi mai multe, 2 in 1, ofertă de sărbători, la fiecare după nevoi). Stai și te întrebi care-i faza cu viața asta. Pur și simplu în acea zi îți alunecă printre degete nisipul înțelegerii. Privim în orizontul mut (peretele camerei) cu un sentiment de disperare bine antrenat în timp și așteptăm... nooo, nu mai sperăm la floricele, steluțe, inimioare și ursuleți de pluș care amestecă în cazanul fericirii. Sperăm doar la un încărcător nou de iluzii. Pentru că cel de care ne-am agățat data trecută s-a epuizat. Ceva care să ne țină ocupați, să ne facă să ne simțim importanți. Un proiect nou, un prieten nou, o haină nouă (în cazul acesta aș prefera pluralul), o carte nouă, o ocupație nouă, o schimbare, o iubire nouă? Poate fi iubirea nouă sau veche? Pot fi iluziile noastre noi sau vechi? 
         Am citit noaptea trecută printr-una din cărțile suspecte de pe noptiera mea niște abureli despre iubire/dragoste/etc. Și aruncă autorul bomba magică. Vroia să demonstreze că defapt noi doar afirmăm că iubim pe cineva, dar în realitate  nu e nimic mai fals. Iubim doar prin vorbe. Cum îți poți da seama dacă iubești pe cineva? Nimic mai simplu! Fă o listă cu persoanele pentru care ai fi dispus/ă să-ți dai viața. În cazul meu îmi era suficient colțul paginii tipărite pe care tocmai încetasem să o mai citesc. 
        Stai puțin prietene! Da, mi-am ales persoanele pentru care mi-aș sacrifica viața, daaaar mi se pare al naibii de egoistă această „declarație de iubire”. Adică nu ajunge că viața îi destul de zgâriată împreună, este nevoie să îi punem capăt, să facem noi pe grozavii, să abandonăm greul în plină glorie lăsându-i pe ceilalți cu fața-n soare? Mă ghidez după raționamentul următor: nu eu am ales să mă nasc, nu eu aleg să mor. Mi se pare corect. Dacă tot nu suntem liberi (urăsc poveștile fanteziste despre libertate), atunci să trăim în nelibertatea noastră cu demnitate. 
        Cum toate se leagă, azi văd X-Men2. Mda, al naibii de înduioșător momentul când Jane iese din navă să îi resusciteze motorul cu ochii ei portocalii și să-și salveze pretenii, predându-se apei nemiloase care tocmai spintecase barajul. De parcă nu-si putea activa ochii și din interiorul navei, dar mă rog, astea deja sunt detalii. Când era cât p-aci să cad în capcana empatiei și să mă las atinsă de acest gest nobil, aflu de la tati că în partea a 3a a filmului asta devine o sirenă nebună și o ucide nenea-lup (care era îndrăgostit de ea) pentru a salva omenirea, sau ceva de genul. Adică nimeni nu își dorește cu adevărat să își dea viața pentru nimeni. Și nu este ceva condamnabil, este ceva normal. Anormale sunt toate poveștile astea care ni le îndesăm în cap pentru a ne simți liniștiți că iubim cu adevărat. 
         Suntem ca niște pui de pisică- ne simțim tari pentru că putem alerga și am vrea să vânăm deja cocoșul vecinei. Vrem să gustăm din bunătățile existenței, dar noi nu știm să facem decât ouă ochi și cartofi prăjiți.
             Mâine e o nouă zi. Cu puțin ghinion, mai nasoală decât cea de azi, cu puțin noroc, ne vom împiedica de noul nostru încărcător de iluzii.