Azi, o plimbare prin glazura cu reflexe arămii m-a făcut să zâmbesc... un zâmbet cald asemeni razelor de toamnă care ne dezmorțesc sufletul - pe care îl găsim deseori într-o stare de hibernare, indiferent de anotimp.
M-au plictisit mereu asocierile toamnei cu singurătatea, boala, frigul, moartea (văzută ca un sfârșit). Lecțiile vieții vin din exterior, dar adevăratele răspunsuri le vom putea găsi doar în interiorul nostru. Fiecare clipă de căutare este o clipă de regăsire. Tăcerea este o trăire introvertită- în tăcere poţi simţi, dori, gândi. Pătrunzi în tine şi îţi asculţi gândurile neşoptite şi sentimentele nespuse. În lumea tăcerii îţi poţi elibera sufletul de lucrurile ce îl apasă- şi nu îţi permit să te vezi în reflexia apei- îl poţi încuraja într-un „dans” prin care ai ocazia să te „priveşti” şi să te cunoşti, să te înţelegi.
Dacă am urmări frunza care s-a desprins de copac dincolo de momentul în care atinge pământul, am înțelege ceea ce ea vrea să ne învețe și cât de mult viața noastră se aseamănă cu a ei; cât de simplă și frumoasă e viața când alegem să o trăim.
Frunza ia naștere aparent întâmplător, vântul poartă sămânța prin nimicul atmosferei și decide să o așeze undeva. După un timp, planta iese din întuneric și începe să crească devenind copac. Hrănindu-se cu lumină, frunzele mențin copacul viu. Spre sfârșitul vieții, verdele îmbracă haina culorii sale complementare și în razele celui ce l-a ținut viu, se lasă dus a doua oară pe brațele vântului, atingând pământul din care s-au născut.
Universul este asemeni unui ocean ce nu cunoaşte moartea, care se miscă în veşnicie cu ajutorul picurilor unici şi nefragmentabili, cu ajutorul „frunzelor”, cu ajutorul nostru. Un cerc compus ne ţine pe toţi împreună şi contopeşte naturile noastre pentru a forma una.
Azi vreau să fiu o frunză roșie, să fiu eu și soarele, să simt căldură în acest mediu ostil, să privesc în jur si să simt celălalte frunze parte din simfonia aceluiași copac, azi vreau să...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu