E perechea ta...

        Vreau o poveste ca a dulapurilor mele, iar înainte să îmi doresc asta, vreau ca poveștile de genul să fie posibile... Mereu căutăm, sau mai grav: cerem certitudini. De ce ne punem singuri piedică visurilor prin dorința noastră de a fi siguri că vom primi ceea ce ne dorim? Dorința a fost mereu cea care a transformat trandafirul cel roșu și sincer într-o umbră uscată. Se spune că Universul are întotdeauna trei răspunsuri pentru cererile noastre: da; mai ai puțină răbdare; am ceva mai bun pentru tine.

        Unii oameni se relaxează stând pe bancă în parc și urmărind mașinile care trec, eu mă relaxez cufundându-mă în pernele mele verzi, urmărind tăcerea produsă de cele două dulapuri care îmi îmbracă într-un mod armonios de perfect camera. Care e povestea lor? E una specială, pentru că fiecare poveste de dragoste e unică. 
         Într-o zi portocalie de august m-am trezit într-o cameră proaspăt vopsită și m-am uitat împrejur... mda, am rămas doar eu, noul meu pat și o încăpere goală care mă aștepta să-i brodez noua identitate. Așa l-am găsit pe El, într-un depozit de mobilă, ascuns bine de niște scaune de bar. L-am adus acasă și i-am oferit tronul împărăției, pionii ce i-au urmat și-au pliat existența pentru ca orgoliul său să nu cunoască nici o zgârietură. Dar fiecare lumânare parfumată care se dorea să îl desăvârșească, ne confirma că e nevoie de altceva, că lipseste ceva...  M-am lăsat ghidată de urmele pașilor mei rămași în nisip și am ajuns la Ea. 

         Da... în același depozit, după aceleași scaune... a fost acolo tot timpul.