"Dan, la Oradea plouă de trei zile."

     Uneori stau și mă gândesc dacă viața nu este altceva decât o glumă proastă. Una pe care noi o luăm mult prea în serios. Doamne, cât putem fi de fragili!

      Mă torturează de câteva zile o întrebare enervantă pe care încerc să o corup cu ciocolată: de ce?!, afurisitul de simplu "de ce". 

     Azi am plâns în fața unor oameni străini și reci care m-au aruncat din stânga-n dreapta ca pe o minge de ping pong. Am plâns pentru că în ultima săptămână s-au adunat prea multe "de ce"-uri fără răspuns. Am plâns pentru că eram obosită psihic după atâtea nopți de meditare asupra sensului vieții și am avut de ales dintre a sări peste ghișeu și a mă dezlănțui sau a mă așeza frumos pe scaun și a începe a plânge. 

     Voiam să le explic că de fapt eu nu plâng pentru că m-au pus în situația în care a trebuit să mă umilesc pentru un drept care mi se cuvenea în mod firesc. Am plâns pentru că în loc să mă duc să aprind candela pe care intenționam să o așez pe holul Facultății de Litere eu stăteam acolo și suportam repercusiunile lipsei lor de profesionalism. Am plâns pentru că viața asta e atât de scurtă și de dură uneori și noi atât de mici și neputincioși. Am plâns pentru că duminică am pierdut un profesor adevărat. Dar nu am spus nimic. Am plâns și i-am lăsat să mă privească ca pe o femeie labilă psihic. 

    Dar ei nu știu! Ei nu știu că marți ne-am condus profesorul pe ultimul drum din această viață nenorocită și că de câteva zile simt că mă aflu sub un clopot de sticlă. Ei nu știu că eu încă aștept zorii zilei și că toate porcăriile lor administrative nu mă impresionează deloc, în cel mai fericit caz îmi provoacă o ușoară stare de greață. 

     Cum să le explici că marți, pe o vreme rece, neagră și umedă ne-am adunat niște oameni în jurul unui sicriu pe care scria "A trăit 42 de ani"? Cum să le explici unor străini că trăim unul dintre puținele momente în care un student de la Litere rămâne fără cuvinte? Ce cuvinte să folosesc, cum să le aranjez pentru a nu comite o blasfemie atunci când vorbesc despre Dan Negruț? 

     Încă îi pot auzi vocea, încă îl văd pe holul facultății cum mă oprește să mă întrebe ce mai face labdradorul meu și cum începe să-mi povestească despre labradorii lui. 

        Am făcut apel la toate cărțile spirituale pe care le-am citit până acum, am mâncat o cantitate considerabilă de ciocolată și dulciuri în ciuda obsesiei mele pentru chestii naturale, m-am agățat bine de stâlpul convingerilor personale pentru a nu lăsa această pierdere să mă doboare în mocirla tristeții și a îndoielii și cu toate astea când încerc să mă conving că lucrurile sunt cât de poate de reale mă lovesc de un zid invizibil care nu-mi permite să merg mai departe.

     Azi, când le priveam printre lacrimi pe doamnele de la secretariat care nu reușeau să mă lămurească cine e de fapt responsabil de această complicație administrativă am îndrăznit pentru prima dată în viața mea să mă întreb dacă în Secretariatul Divin nu s-a întâmplat niciodată niciun fel de greșeală. Nu s-au înregistrat niciodată suflete în alți ani, nu au fost niciodată omiși fără intenție anumiți studenți ai Vieții, nu au fost niciodată îndepărtați studenții care ar fi avut potențial? Gândul că și Dumnezeu ar avea un secretariat și că ar trebui să cer de acolo lămuriri pentru întrebările mele păcătoase îl simțeam apăsător și sufocant. Deja vedeam niște îngeri distanți care la fiecare întrebare politicoasă de-ale mele ar fi dat din umeri și m-ar fi trimis în alt birou.

     Adevărul e că i-am urât pe preoții de la înmormântare. Am urât toată formalitatea aia depășită care s-a încheiat cu zgomot de pământ și stropi reci de ploaie. Când ne-am întors de la groapă, în locul în care fusesem noi cu câteva minute în urmă deja se afla alt sicriu către care preoții urlau aceleași cuvinte despre viață, nimicnicia omului și Dumnezeu. 

     Toată ceremonia aia mecanică nu se asorta nicicum cu flacăra vie din ființa omului care a făcut parte o anumită perioadă de timp din viața noastră. Zâmbetul și optimismul domnului profesor de acolo izvorea, din pasiunea pentru vocația sa și din iubirea de viață. 

     Sintagma folosită de preoți, "Dan, profesorul si fratele nostru", suna frustrant de incompletă pentru că nu poți defini o personalitate ca el în două cuvinte banale. Mă bântuie cuvintele lui Keats pe care le-am discutat împreună într-o zi la seminar: A thing of beauty is a joy forever. Asta a fost Dan Negruț, a thing of beauty, un exemplu de om viu, un suflet frumos. Nu frumos în sensul de perfect, ci frumos în sensul de uman, un om care lucra continuu la sine și care radia în jurul său o energie aparte. Nu aveai cum să nu rezonezi cu energia aceea molipsitoare. Parcă te făcea și pe tine să-ți dorești să devii un om mai bun, să trăiești activ viața. 

      De câteva zile încerc să-mi fac curaj să mă întorc și să înfrunt întrebarea pe care o simt cum mă pândește din întunericul fricii mele. Acum îmi dau seama că motivul pentru care nu reușesc să ridic clopotul de sticlă nu este înfruntarea ei, ci identitatea întrebării la care trebuie să găsesc singură răspuns. Până acum credeam că întrebarea era "De ce a murit Dan Negruț?", când de fapt adevărata întrebare de care m-am ascuns până acum este "A murit Dan Negruț?". 

      Nu. Era prea plin de viață ca să moară. Oamenii ca el nu mor niciodată, marți ai participat doar la o ceremonie aproape păgână care nu a avut  nimic de-a face cu sufletul atât de bogat al omului pe care l-ai respectat și apreciat. 

     Singurul moment purificator a fost când domnul decan a luat cuvântul și i s-a adresat direct. Mi-aș fi dorit ca toată ceremonia să fi constat doar din cuvintele: "Dan, la Oradea plouă de trei zile" și apoi să avem un timp în care să plângem, să râdem și să stăm cu toții în tăcere, iar la despărțire să ne luăm rămas bun cu un "Mulțumesc" care ar fi venit cu siguranță din  cel mai sincer colț al inimii fiecăruia.

     Da, poate viața e doar o glumă, sau un vis într-un vis cum am discutat într-o altă zi la un alt seminar și poate noi suntem niște ființe foarte fragile, dar poate chiar această fragilitate este izvorul puterii și superiorității noastre. Poate de aici vine și salvarea noastră, din acceptarea faptului că nimic nu este sigur și din asumarea curajului de a trăi și iubi viața total, așa cum ni se descoperă ea...

     Azi nu mai știu dacă să cred în vieți anterioare, în karma, în întâmplare, în destin, în îngeri, în secretariate, în preoți, în vis sau glumă. Azi sunt puțin prea obosită pentru teorii și nici nu mai avem timp de crezuri. 

      Nu mai este timp decât pentru viață. Nu mai este timp decât pentru frumusețe și autenticitate.
   Lucruri pe care omul Dan Negruț ni le-a predat trăindu-le plenar și împărtășindu-le cu noi, adevăruri care au lăsat semințe în ființa noastră și care, mai devreme sau mai târziu vor încolți și ne vor îndrepta pașii spre Soare.