Două jucării stricate..

        Vânt prin părul meu, raze de septembrie în ochii mei, durere în suflet și tăcere pe buzele mele. 

         Un bătrân împinge scaunul cu rotile în care se află cea care cu câțiva ani în urmă mergea alături de el. Am stat pe bancă și i-am privit. Nu am putut să zâmbesc.

Ochii mei tineri au privit cum bătrânul a împins cu greutate scaunul cu rotile până la singura bancă liberă, cum s-a așezat încet după ce s-a asigurat că soția lui este bine și cum bătrâna a început să plângă ținându-și capul în palmele ofilite de timp sau de boală. Stau și mă întreb ce am simțit cu adevărat atunci. Admirație? Milă? Revoltă? Primul gând a fost acela că trebuie să fac ceva. Dar ce era de făcut? De ce trebuie ca eu să fac mereu ceva, de ce trebuie mereu să simt că trebuie să fac ceva? Sunt atâtea furnici pe planeta asta și fiecare își cară în spate visul blestemat așa cum poate și cum consideră că e corect. Frică? Da, am simțit frica... teamă de ceea ce nu pot controla. 

       Ei doi, singuri pe lume, împotriva timpului. El, singur împotriva deznădejdii. Ea, singură împotriva lacrimilor. Omul este mereu singur în suferința sa.

        Am pornit spre casă, dar sufletul meu a mai rămas puțin cu cele două jucării în timp ce ochii mei analizau oamenii pe care îi întâlneam în calea mea: îndrăgostiți, părinți, copii obraznici, pensionari, oameni... pur si simplu oameni. Viitoare jucării stricate.

        Mi-am amintit de cuvintele pe care le spune bunica mea de fiecare dată când trecem pe lângă un cuplu în vârstă: "Uită-te la ăștia... două jucării stricate merg ținându-se de mână". Apoi zâmbește. În zâmbetul ei citesc toată înțelepciunea adunată în deceniile în care a luptat cu viața și (zic eu) a învins-o. Există un timp pentru toate. Jocul vieții are etapele lui, de noi depinde să rămânem în picioare până la final. 

        Dacă nu ne-ar mai fi atât de frică... dacă ne-am trata teama cu iubire... dacă, dacă, dacă...